Prostia omenească

Am recitit de curînd, după mai bine de 30 de ani, povestea lui Ion Creangă „Prostia omenească”. Eram la o petrecere, la ora cînd noi, „copiii”, ne-am retras în dormitor și m-am nimerit cu, să le zicem, L. și M., doi băieți de opt și șase ani care aveau chef de povești „de pe vremea mea”, iar eu mi-am amintit de povestea lui Creangă, am căutat-o pe net ca să le-o citesc, am găsit-o imediat pe Wikisource și mi-am zis: de ce nu? – să văd cum reacționează ăștia micii sau, mai degrabă, să văd cum reacționez eu. Totuși, alegerea nu a fost chiar întîmplătoare, toată seara avusesem de-a face cu o tută, noua iubită foarte tînără a unui amic care poate că trecea drept o fată deșteaptă și cool, în alte cercuri, alte medii, însă nu aici, nu printre oameni trecuți de 40 de ani și cu un pic de experiență de viață, care o priveau cu o indulgență politicoasă. Era genul de fată „de la marketing”, frumușică și care vorbește fără oprire pentru că știe că întotdeauna are dreptate. Am întîlnit de-a lungul timpului multe fete asemeni ei, cu unele am lucrat, asta e, m-am ferit de ele cum am putut, mai ales că de obicei par și foarte prietenoase, vor să te scoată în oraș, la teatru sau în niște baruri fancy, vor să-și expună părerile și să plece cu senzația că le apreciezi, ceea ce nu e foarte greu pentru că de cele mai multe ori nu îți bați capul cu ele și le lași să vorbească, în timp ce te gîndești la ale tale. Sînt fete care se consideră „smart” și care, dacă au o susținere financiară din partea familiei, își iau zborul pe la Londra sau New York, unde se angajează prin corporații și mai apoi le dau cu tifla intelectualilor trecuți de 40 de-acasă care sînt, în opinia lor, niște cretini rupți în cur. Așadar, prostia omenească e relativă, depinde din ce perspectivă o privești.

„De ce prostia omenească?” – mă întreabă L., care e mai mic și e la vîrsta întrebărilor ingenue. „Există și prostie pisicească?” „Sau cîinească?”, intră și M. în joc. Nu m-am gîndit niciodată de ce Creangă a ales acest titlu, încerc să le explic că prostia e ceva ce aparține oamenilor, cei doi copii nu sînt foarte convinși de acest „adevăr”, M. îmi povestește că Sam, care e un hobbit din Stăpînul Inelelor, nu pare foarte deștept, ba dimpotrivă, e cam tăntălău, dar e loial și curajos, așa că i se va spune la un moment dat „Sam înțeleptul”. Încep să le citesc povestea, iar cei doi copii mă întrerup des pentru că nu înțeleg termeni sau expresii. L. mă întreabă, de pildă, ce este „un copil de țîță”, iar M. rîde superior. Amîndoi mă întreabă ce e aia „oboroc”, iar pentru asta caut și eu pe dexonline, ca să nu le zic tîmpenii. La nici unul dintre exemplele lui Creangă apropo de prostie, copiii nu rîd, poate pentru că lumea satului, mai ales cea din secolul al XIX-lea, le este total necunoscută. Dintr-odată devin conștientă cît de anacronic e Creangă pentru copiii de acum, cine m-o fi pus să aleg povestea asta din cauza „tutei” care rîde tare în living, unde se aud pahare care se ciocnesc? Creangă n-ar trebui să se predea la școală, cel puțin nu în clasele mici. Și recitind povestea, nu-i găsesc nici vreo mare valoare literară. E farmec de limbaj, farmec de povestitor, dar asta în zilele noastre l-ar recomanda pe Ion Creangă pentru cel mult un stand-up comedy într-un bar din Centrul Vechi, (dacă ne referim strict la „Prostia omenească”).

Așadar, cele patru exemple date de Creangă legate de prostie nu-i amuză deloc pe copii, nu au nici un fel de repere. Primul exemplu, cel cu drobul de sare, e motivația pentru care omul nostru, personajul principal, se satură de propria sa familie tîmpită și pleacă în lume. Recitind povestea la o altă vîrstă și într-un alt timp, mie, uneia, mi se pare că acolo e mai degrabă o problemă legată de anxietate decît de prostie, pericole posibile și scenarii absurde. Îmi dau seama că, de pildă, în ultimul an, cel pandemic, cu toții am trăit cu „drobul de sare”, am spălat ambalajele alimentelor cumpărate de la supermarket cu detergent de vase, ne-am dezinfectat pragul ușii de la intrare, ne-am spălat telefonul cu spirt etc., iar acum ne salutăm cu prietenii cu cotul sau cu pumnul în loc să le întindem mîna. Priviți de undeva din afară, probabil că am fi văzuți drept o planetă de idioți, nu-i așa? Din nou, prostia omenească e relativă.

M. și L. n-au rîs, dar au fost fascinați de al doilea exemplu – cel cu omul care încerca să prindă soarele cu un „oboroc” și să-l ducă în bordei, în loc să ia un topor și să-și facă niște ferestre. Aici am avut o discuție lungă, M. a zis că omul ăla poate e nebun, iar L. a punctat că „poate e un artist” (tatăl lor e regizor, so...). Așa că am ajuns împreună la concluzia că omul prost nr. 2 face de fapt un soi de performance și poate că ar trebui să vină și alți oameni care să plătească bilet ca să-l privească cum își aduce soarele-n casă cu oborocul.

Exemplul numărul 3 este cel cu omul care își face car în casă și după aia nu mai poate să-l scoată afară pe ușă pentru că e prea mare. M. rezolvă repede problema: „Carul ăsta e un fel de mobilă, da? Dacă e de la IKEA, acolo vine cu schițe, îl poate dezasambla repede și-l face din nou afară... l-am văzut pe tata cum face, nu-i ia mai mult de o oră!”. Încerc să le explic că omul e prost de la bun început pentru că nu s-a gîndit să-l asambleze afară, acolo unde avea nevoie de car. Băieții mă privesc sceptici. Nu, nu e prost, pentru că curierii nu lasă niciodată pachetele afară, în fața ușii, fac livrarea în casă, e normal ca omul nostru să se apuce de car înăuntru ca să vadă măcar cum arată și pe ce a dat banii, iar dacă nu-i convine, să returneze pachetele.

Urmează ultimele două exemple de prostie, cel cu nucile („Ce-i aia țăpoi?”) și cel cu vaca, la care comentariile celor doi copii sînt oarecum similare. Cei doi oameni sînt mai degrabă leneși decît proști, poate primul e mai sărac și n-are prin casă „oboroc din ăla”, iar al doilea, care vrea să-și urce vaca în șură, poate într-adevăr e econom, nu vrea să risipească fînul și, în fond, e superfunny să încerci să urci vaca pe casă. Și pentru prima dată cei doi băieți zîmbesc – imaginea cu vaca pe casă li se pare fantastică, prima și singura inserție „de poveste” din proza lui Creangă care le pune un pic la încercare imaginația. Povestea se termină, iar copiii nici gînd să adoarmă, se lansează într-o lungă discuție: „Cum recunoști un om prost?”. Ei vin cu multiple exemple – femeia care vine să le facă curat în casă e proastă. Nu, e doar needucată, le explic eu. Ahmed, colegul lui M. de la școală care nu poate în clasa a III-a să citească bine și stîlcește cuvintele, e prost. Nu, nu cunoaște ca lumea limba română, poate că în limba lui citește de zbîrnîie. L. dă un exemplu pe care îl crede imbatabil – toate fetele sînt proaste. „Sînt convinsă că la fel zic și ele despre voi – toți băieții sînt proști!” Ne învîrtim în jurul cozii și pînă la urmă tragem concluzia că nu există prostie, pînă și proștii sînt de fapt niște deștepți deghizați, lasă-i mai bine să creadă așa – îmi zic eu, cu cîți tonți, pămpălăi, cretini șmecheri, boi cu diplomă, idioți „patentați” vor avea ei de-a face în viața lor de adulți, or să le ajungă! Mă întorc în sufragerie, fata isteață foc de mai devreme mă întreabă dacă nu „m-am plictisit” cu copiii. Nu mă plictisesc niciodată cu copiii, îi răspund. Apoi începe să-mi țină teorii vreo jumătate de oră despre creșterea și educația copiilor, că nu mai știu să se joace, că nu citesc, că stau tot timpul cu nasu-n tablete și alte clișee, deși ea nu are copii, n-o interesează, dar le știe pe toate. „Și ce ați făcut atîta vreme?” „Le-am citit o poveste.” „Vaaai, ce frumos!”, se entuziasmează ea. „Ca și cum ai fi fost o bunică!” Mă duc în baie și mă uit în oglindă. Să mori tu?