De ce e Maramureșul altfel? (I)
Locul. Maramureș era singura regiune a țării unde nu ajunsesem niciodată, nici măcar în trecere, așa că la un moment dat căpătase pentru mine dimensiuni aproape mitice, era locul acela care se păstrase nealterat. Probabil că îmi imaginam că voi vedea un Maramureș „conservat”, suspendat în timp, de acum o sută de ani. La această viziune romantică contribuiseră din plin diferite povești despre cercetări antropologice – etnografice, de fapt, se numeau pe atunci, de prin anii ’60-’70 –, apoi povești mai recente, cele ale străinilor care se mutaseră acolo, în căutarea unui loc „pur”. Și cu toții avem nevoie de un loc de genul ăsta, măcar pentru cîteva zile, de un soi de Celălalt Tărîm unde să te simți departe de România reală, de cele mai multe ori angoasantă, cea de zi cu zi. Maramureșul e departe, cel puțin dacă ne raportăm la București, sînt aproape 700 de kilometri pînă la Sighet, „acolo unde se atîrnă harta în cui”, după vreo 12 ore pe șoselele patriei, cu un popas de o noapte la un han de prin Mureș, unde deja peisajul se schimbă, bei bere nemțească imported cu 7 lei, iar în meniu există pită unsă cu untură și cu ceapă, ai într-adevăr senzația că ai ajuns într-o altă țară. Iar după șase zile petrecute acolo, mi-am dat seama că nicăieri în România nu m-am simțit mai „în străinătate” decît în Maramureș. În primul rînd din cauza spațiului geografic în sine – o căldare înconjurată strategic de dealuri și de munți, totul e incredibil de verde, chiar dacă sîntem la sfîrșitul lui octombrie, ca într-o țară a spiridușilor, formele de relief domoale, coame și văi sînt relaxant de privit, de contemplat, după ce stai săptămîni întregi cu ochii-n ecrane, iar dealurile sînt îmbrăcate în păduri. Deși se discută și aici de ani buni despre defrișări masive, ilegale (poate mai la munte, în zona Borșa, nu în Maramureșul istoric), n-am văzut nicăieri prin țară locuri mai împădurite. Moroșenii nu-și prea taie copacii aiurea, au încă o prețuire față de lemn (ca să nu zic un cult, pentru că ăsta s-a mai pierdut), copacii reprezintă înainte de toate o moștenire: de ce să tai copacul ăsta acum, cînd e tînăr, e un copac bun, poate îi va fi de folos copilului meu la ceva? – am aflat de la Timur, cercetător biolog la Muzeul Maramureșului. Ne plimbăm împreună printr-o pădure seculară de stejari, Pădurea Crăiască, de pe lîngă Ocna Șugatag. Aici, cei de la organizația WWF au amenajat o potecă turistică marcată, sînt panouri din loc în loc cu informații despre pădure și ecosistem. Traseul durează un pic peste o oră, Timur vine aici deseori cu clase întregi de copii ca să „le explice” pădurea. Din fericire, e o rezervație, nimic nu se taie, ba chiar și trunchiurile căzute sînt lăsate în pace, ca să fie acoperite de mușchi și de ciuperci, așa cum era înainte ca omul să nenorocească această planetă. Ai senzația de pădure virgină, de sălbăticie absolută. Dimineața e umedă și cețoasă, a plouat toată noaptea, burează, înaintăm la pas prin pădure, aerul rece mă înviorează într-un mod neașteptat, am un mic sentiment de fericire, după atîtea luni de purtat mască simt că în sfîrșit respir. Același sentiment de fericire l-am avut cu o seară în urmă cînd am privit un apus în nori de pe coama unui deal și ne-am trezit învăluiți într-o lumină ireală. Sau cînd am coborît prin livada domnului Pop din Desești care avea o deschidere fantastică spre întreaga vale, toate nuanțele toamnei se amestecau între ele, nimic construit de om, doar căpițe de fîn din loc în loc, undeva lîngă gard păștea un cal, în depărtare se zărea învăluit într-o ceață albăstruie muntele, Creasta Cocoșului. Cred că, dacă aș fi luat-o la vale alergînd, aș fi reușit să mă desprind de la pămînt și să zbor. „Trăiți în paradis!”, am fost tentată să-i zic omului, dar nu cred că ei își mai dau seama de asta.
În pădure, îl cunoaștem și pe cel mai „bătrîn” copac, are o plăcuță pe care scrie: „Îmbrățișează-mă ca să ajungi la vîrsta mea – 400 de ani!”. La un moment dat, iese și soarele, deși prognoza se anunțase proastă pentru întreaga zi, ceața se risipește, plouă cu picături mari din frunzișul copacilor, pădurea pare cu totul alta într-o nouă lumină, capătă o strălucire. Întotdeauna m-am considerat o ființă urbană, însă după aproape un an de pandemie și după un lockdown, trei luni între patru pereți, perspectiva se schimbă, redescopăr lucruri pe care le uitasem.
Satele. Mă așteptam ca satele să semene oarecum cu cele din Ardeal, însă nu au nici o legătură. De fapt, e greșit să-ți imaginezi că Maramureșul e tot Ardeal, întrebarea asta și-au pus-o și moroșenii care și-au deschis pensiuni și au cunoscut turiști din diferite locuri ale țării – cu cine ne asemănăm noi? Și-au dat repede seama că cei din sud sînt altfel de oameni, cu cei din Ardeal și-au găsit, totuși, niște afinități. De altfel, chiar și moroșenii sînt diferiți între ei, am văzut expuse la Muzeul Țărăncii din Dragomirești straie populare din trei sate alăturate, nu semănau între ele, alte haine, alți oameni. Ghidul muzeului, o femeie în jur de 60 de ani, ne povestește că au venit copii din București care i-au zis că nu înțeleg nimic din ce le zice. Adică vorbești, vorbești și n-ai nici o haznă. Apoi, tot în glumă, ne zice cum au jumulit adolescenții din Vest mica „plantație” de cînepă din curtea muzeului. Și apropo tot de cînepă, cînd femeia le-a povestit străinilor despre torsul cînepii și hainele care se făceau pe vremuri, ghidul lor n-a știut cum să le traducă și tot traducea „cannabis drug”. Așa că o parte dintre vizitatori au plecat de la muzeu cu senzația că, pe la 1700, moroșenii erau o populație extrem de fericită, adică high.
Ceea ce vezi la Muzeul Țărăncii de la Dragomirești e un bun exemplu despre cum arată Maramureșul astăzi, apropo de contrast, de vechi și de nou – muzeul în sine e o casă tradițională, din lemn, se pare cea mai veche casă de pe Valea Izei, locuibilă, fosta proprietară a murit nemăritată, așa că în curte, în pomul cu oale, în vîrf este o oală roșie, semn că în casă e o fată bună de măritat. Intri în curte, senzația de întoarcere în timp sau de timp încremenit e previzibilă. Și chiar în curtea de alături e ditamai vila cu termopane, cu tot ce trebuie. Dacă vrei să faci o poză casei tradiționale, inevitabil în cadru îți intră și vila. Și cam așa e tot Maramureșul de azi, din trei case doar una e tradițională, celelalte sînt „investiția” pe termen lung a oamenilor care muncesc în Vest. Unele decente, altele grotești. Majoritatea sînt goale, își așteaptă proprietarii să se întoarcă. Însă faptul că Maramureșul „s-a stricat” e doar o primă impresie, dacă te obișnuiești cît de cît cu geografia spațiului, îți faci o idee cam pe unde ești, vii dinspre Bistrița, de pildă, treci prin Dragomirești, Rozavlea, apoi mai departe spre Bîrsana, Breb, Valea Marei, vezi toate satele astea în ansamblu, îți dai seama că nimic din ceea ce s-a schimbat nu e ireversibil. Sînt sate așezate, nu risipite pe dealuri, vatra satului e bine stabilită, ai ideea unor comunități solide, chiar dacă vorbim de asociații culturale locale sau de asociații agricole cu nume de poveste precum „Apa Vie”, sînt acceptați și străinii, adică „viniturile”. Oamenii își pun porțile de lemn înapoi, iar o poartă nouă poată să ajungă pînă la 10.000 de euro. În Văleni, de pildă, există o biserică veche de lemn recuperată dintr-un alt sat, un localnic la un moment dat o transformase în șură, îi lărgise porțile, toate animalele i-au murit în șura aia. Încă se mai văd picturile, șterse, decolorate, mereu aceleași, cu femeia schingiuită de draci în „biserica femeilor” și cu niște sfinți naivi, cuminți, în jurul altarului.
Deplasarea în Maramureș face parte dintr-o documentare pentru o carte de bandă desenată, a treia din seria „Dincolo de orizont”, susținută prin proiectul UNISECO, implementat în țara noastră de către WWF-România, prin programul Horizon2020 al Uniunii Europene (uniseco-project.eu).
