Dulapuri pline, scaune goale

Anul acesta, prin februarie, mi-am cumpărat două sacouri noi pentru evenimente și ocazii mai speciale – primul era mai „oficial”, s-ar fi potrivit perfect pentru tîrguri de carte, lansări, chiar și pentru vreo conferință, al doilea, un pic mai glamour, ar fi fost destinat vreunei gale sau pur și simplu mergea pentru un moment în care ar fi trebuit să urc pe o scenă (ceea ce oricum detestam, acum n-aș mai fi atît de sigură). N-am apucat să le port nici măcar o dată, sacourile zac nou-nouțe în dulap, pe umerașele lor, alături de alte haine mai festive, pentru mers la teatru, de pildă, sau pentru alte ocazii în care vrei să te îmbraci „frumos”. Anul acesta, nu am văzut nici un spectacol de teatru, n-am pus piciorul în nici un cinematograf, am fost doar la cîteva proiecții în aer liber. Nu am fost la nici o lansare de carte, nu am participat la nici o gală, nici de deschidere, nici de închidere a vreunui festival, nu am fost la nici o petrecere care să implice mai mult decît membrii familiei. Exact în această perioadă ar fi trebuit să merg, ca în fiecare an, de altfel, la Sibiu, la Astra Film Festival, însă o parte din festival se ține chiar acum online, a doua parte, cea cu public, a avut deja loc în septembrie, în aer liber, și, deși filmele au fost mai puține ca în alți ani, iar oamenii nu au intrat în sălile de cinema, evenimentul a fost un succes neașteptat datorită inventivității organizatorilor. Chiar da, în vremurile pe care le trăim acum e bine să ai cît mai multă imaginație... Totuși, din cauza restricțiilor de călătorie, nu au venit invitați și autori de film din alte țări, ca în alți ani, iar toată această socializare multiculturală reprezintă, de fapt, sarea și piperul oricărui festival internațional. Și TIFF-ul de anul acesta a avut o ediție reușită în aer liber, chiar și festivaluri mai mici precum DokStation au încercat cu succes să supraviețuiască, să-și asigure o continuitate.

Peste mai puțin de o lună ar fi trebuit să aibă loc Tîrgul de Carte Gaudeamus, cel mai mare și cel mai aglomerat tîrg de carte din România, cu sute de lansări. Era acel moment unic din an în care autorii interacționau „pe viu” cu cititorii. Nici nu îndrăznesc să mă gîndesc cînd voi mai ajunge la un tîrg de carte. Toate aceste evenimente reprezentau pentru mine și pentru mulți alții, oameni din „industrie”, care lucrează în domenii creative și culturale, dar și pentru „consumatorii” obișnuiți de cultură, niște repere anuale. În absența lor, viața noastră, a tuturor, nu mai are nici un ritm, se scurge identic de la o lună la alta. Totuși, organizatorii de evenimente și artiștii se străduiesc să se „reinventeze” (că tot e la modă acum...), să găsească alternative ca să ofere, totuși, ceva unui public deja format, real sau virtual, e publicul lor pe care nu doresc să-l dezamăgească. Dincolo de toată povestea cu molima, care e tristă în sine, rămîne lupta lor de a continua să existe pe o piață culturală mică. O luptă care și înainte era destul de dificilă și care acum pare aproape imposibilă.

Sacourile mele noi rămîn în continuare pe umerașele lor. Ca să închei într-o notă mai veselă, mă gîndesc să le port prin casă, poate organizez un mic festival în sufragerie, cu un unic spectator – pisica.