Să ne redescoperim țara?

Pretextul acestui Dosar ar putea să fie faptul că, din cauza restricțiilor de călătorie, tot mai mulți români care, înainte de pandemie, își petreceau concediile în străinătate aleg să meargă în vacanță în România. Cu alte cuvinte, mai de voie, mai de nevoie, „își redescoperă țara” – e o exprimare pe care am întîlnit-o frecvent pe grupurile de socializare și pe forumurile de călătorie. Mă întreb însă de ce n-au „redescoperit-o” pînă acum. Ce i-a împiedicat? Mulți invocă prețurile mari în raport cu calitatea serviciilor turistice oferite, apoi lipsa de „obiective” majore, nu prea au ce face prin România, nu au ce vizita, nu avem castele ca pe Valea Loarei și nici muzee cu vreo Mona Lisa... plictiseală mare în țara asta! Alții vorbesc despre lipsa infrastructurii – își distrug mașinile pe drumurile patriei, despre mizerie – lacuri și păduri pline de gunoaie, despre țepele pe care le-au luat, de-a lungul timpului, pe la diferite restaurante și pensiuni. Mai există o categorie de turiști cărora totul, dar totul le pute în România – Marea Neagră e prea neagră, nu e albastră ca Mediterana, în Deltă sînt prea mulți țînțari, în Ținutul Secuiesc nu se vorbește românește, pîrtiile de schi sînt meschine, la Cluj sînt prețuri ca la Viena și „nu se merită”, păi ce, se compară Clujul cu Viena? Dincolo de toate aceste motive, am observat o lipsă generală de interes, nu doar turistică, față de țara în care trăim și care „e frumoasă, dar păcat că e locuită” – un alt clișeu. Și nu de ieri, de azi. Dacă aruncăm o privire în literatură, la capitolul jurnale și note de călătorie prin România, există foarte puține cărți scrise de autori români, mai degrabă găsim consemnări ale călătorilor străini care au nimerit de-a lungul timpului pe meleagurile noastre. E oare atît de dificil sau neinteresant să scriem despre noi înșine? Mai nou, de cînd jurnalul de călătorie s-a transformat în vlogging sau în promovarea unor destinații exclusiv prin imagine, dacă te uiți pe Instagram vei vedea poze „perfecte” din Zanzibar sau din Maldive. Oare România nu e chiar deloc „exotică”, nu e instagramabilă? Mă întreb însă și dacă vorbim despre adevărate călătorii sau doar despre turism de masă, despre niște oameni care nu au nici o treabă cu statutul de călător, doar descind într-un loc necunoscut pe care nu-l mai văd decît prin intermediul telefonului smart, însă asta e moda acum. În fond, o călătorie este ceva extrem de subiectiv, dincolo de drum sau de destinația în sine, e vorba despre percepția personală în care intervin deseori factorul afectiv, reperele culturale, așadar pînă și un loc cît se poate de banal poate fi văzut în mod total diferit de către călători diferiți, de către un sociolog, să zicem, și un matematician. Călătorim din nenumărate motive – ca să comparăm, ca să ne poziționăm față de lucrurile pe care le descoperim, ca să cunoaștem, ca să comunicăm, ca să mîncăm etc.

Putem călători și prin intermediul unei cărți de călătorie, adică participînd indirect la călătoriile altora? Gîndindu-mă la tot ce am scris mai sus, m-a bucurat fiecare pagină din cartea de călătorie prin România a lui Mirel Bănică, apărută anul trecut la Editura Polirom și care, de altfel, mi-a dat ideea acestui Dosar tematic. E cartea unei călătorii recente care s-a petrecut în 2019 și, dincolo de călătoria în sine, cred că este o carte necesară, de „redescoperire” în toate sensurile a țării în care trăim. O țară fără „obiective” turistice majore, e adevărat, pe care să le bifezi, fără autostrăzi, o țară în care poți lua nenumărate țepe turistice, însă o țară față de care e imposibil să nu capeți un difuz și inexplicabil sentiment de duioșie. După ce am terminat cartea, singura mea dorință a fost să mă urc în mașină și să o pornesc aiurea prin România, fără nici un plan, oprindu-mă în fiecare orășel care nu există pe nici o hartă turistică.