„Nu mai avem răbdare cu noi ȋnşine şi cu propria noastră ţară” - dialog cu Mirel BĂNICĂ
„Mi-am dat seama de multă vreme că puţini, prea puţini dintre noi cunosc ţara în care locuiesc. Nu mă refer, evident, doar la români. Ne pierdem interesul faţă de patrie, ne mărginim doar la localitatea în care ne ducem existenţa cotidiană sau la destinaţii turistice verificate de noi sau alţii. Nu mai avem nici curiozitatea, nici dorinţa să ne deplasăm în «necunoscutul» apropiat, dintre frontierele naţionale”, scrie Mirel Bănică în prefața unei excepționale cărți de călătorie – Prin România. Carnete de drum (Editura Polirom, 2020, cu ilustrații de Dan Perjovschi). I-am adresat lui Mirel Bănică cîteva întrebări atît despre carte, cît și despre călătoria în sine care a dus la scrierea acesteia, în vremuri în care jurnalele de călătorie sînt înlocuite de vlogging și de postări pe Instagram (A. P.)
3.350 de kilometri prin România, la volanul unei Dacii Logan, circa 45 de zile pe drum, în anul 2019, așadar chiar înainte de pandemie. Cum v-ați simțit în tot acest timp? Turist sau călător?
Din felul cum este formulată ȋntrebarea, simt că ar trebui să explic diferenţa dintre turist şi călător. Turistul este o invenţie recentă, are o tradiţie de un secol şi ceva, cel puţin ȋn colţul de lume ȋn care ne găsim noi. Călătorul este altceva, istorie ȋndelungată şi un fior metafizic ȋn spate. Se poate spune „sînt un călător ȋn timp”, nu şi „sînt un turist ȋn timp”. Aşadar, pentru a nu o lungi inutil, am fost şi călător, şi turist, ȋn doze diferite. Am pendulat de la o stare la alta.
Cei mai mulți dintre români își cunosc din ce în ce mai puțin țara, preferă să-și petreacă vacanțele în Grecia, Italia sau aiurea. Alții merg doar în locurile trendy – Mamaia sau Valea Prahovei – și bifează obiective turistice ultracunoscute. Ce le-ați spune acestor oameni despre România din carte, o Românie necunoscută, „profundă”, prea puțin comercială?
Pentru cei care au citit cartea sau, optimist gîndind, sper să o citească după acest număr tematic al revistei, m-am ferit din răsputeri de sintagma „România profundă”. Este uzată, nu mai spune nimic şi derutează mai mult decît ajută. Lucruri interesante, detalii, monumente, locuri, oameni sînt la tot pasul, doar să ai puţină bunăvoinţă şi puţin timp pentru a le descoperi. Și ceva cultură generală ȋn spate, dar nu una de blog sau de „vlog” (detest acest termen, mă „vlăguieşte” pur şi simplu de speranţă, este triumful imaginii superficiale ȋn faţa cuvîntului creator), ci de bibliotecă. Din păcate, nu mai avem răbdare cu noi ȋnşine şi cu propria noastră ţară, ar trebui să fim mai – cum să spun? – binevoitori şi empatici.
Cartea este un demers antropologic? Unul de „recuperare” a unor locuri uitate, încremenite în timp? Și ce rol a jucat factorul afectiv – de unele locuri prin care ați fost, precum Brăila sau Mangalia, sînteți legat de amintiri?
Greu de spus. „Demers antropologic”? În nici un caz şi, oricum, eu sînt atent atunci cînd fac referinţe la „antropologie” – este o ştiinţă prea grea, prea complicată şi totală pentru a fi evocată ca argument. Iar ȋn România avem prea multă „antropologie” ȋn spaţiul public, dar prea puţini antropologi – staţi liniştiţi, nu critic pe nimeni, eu ȋnsumi nu mă consider „antropolog”, ci, ȋn cel mai fericit caz, etnograf; iar după moartea regretatului Vintilă Mihăilescu, numărul lor s-a redus ȋngrijorător, pînă la dispariţie. Da, iniţial am vrut să scriu un simplu „jurnal de călătorie”, dar cu datele culese prin tehnici etnografice, de teren, pe care le-am ȋnvăţat de-a lungul timpului. Am recunoscut acest lucru chiar ȋn introducerea volumului, ȋn general sînt foarte sincer cu cititorii mei şi cu mine. Ce a ieşit, nu ştiu. O carte de călătorie. Cît despre „factorul afectiv”, cum spui, el există şi-l asum ca atare, pentru că este şi o călătorie ȋn trecutul amintirilor personale, acolo unde apele sînt adînci şi poate (nu) ar trebui tulburate.
V-ați început călătoria, poate nu întîmplător, la Amara – un spațiu de recreere destul de cunoscut în România comunistă, astăzi într-o stare avansată de degradare. Apoi ați mers la Slobozia, un oraș care nu există pe nici o hartă turistică. De unde această fascinație pentru orașele mici? Ce au ele în comun? Ce spun ele despre România?
Ha, ha... bună ȋntrebare. Mi-a plăcut mult, dintotdeauna, cum sună numele acestui loc: Amara! Este denumirea antituristică prin definiţie, dar ȋn acest caz binefacerile sale depăşesc cu mult neajunsurile unui toponim legat de realitatea locului: un lac şi un loc izolat, sărac, amar. Am simţit că trebuie să ȋncep de „nicăieri”, adică de la Amara. Numai că, odată ajuns acolo, îţi dai seama că perspectiva se schimbă, Amara devine dulce şi frecventabilă pentru oamenii locului. Slobozia ar trebui să existe pe orice hartă turistică, fie şi pentru magnificul, unicul său Muzeu al Agriculturii, unul dintre cele mai frumoase şi interesante muzee pe care le-am vizitat ȋn vara lui 2019. Aş putea continua multă vreme aşa. Ce spun ele despre România? Multe, dar trebuie să emit judecăţi de valoare, să construiesc categorii şi ierarhii diverse, ceea ce am hotărît să nu fac nici ȋn carte, nici acum.
Ați vizitat într-un mod disciplinat, aș zice, toate muzeele prăfuite, „uitate”, provinciale, de la Muzeul Agriculturii din Slobozia, Muzeul Viei și Vinului din Hîrlău, la Muzeul Cinegetic din Sfîntu Gheorghe. Ce valoare au, de fapt, toate aceste muzee în care nu intră mai nimeni?
Revine deci ȋn dialog Muzeul Agriculturii. Dar şi Muzeul Viei şi Vinului din Hȋrlău, care arată exact ca celebrul Meţereu din vremurile glorioase ale lui Horia Bernea, dar ȋn miniatură, evident. De altfel, fondatorul acestuia, un profesor de istorie local, acum decedat, a avut „declicul”, ideea de a-l fonda după ce a vizitat MȚR-ul din Bucureşti. Nu s-a lăsat, s-a luptat, a salvat o casă de acolo, obiecte etc. Lista este lungă, trebuie vizitat Muzeul Municipal din Călăraşi, delicat şi mişcător periplu ȋn istoria locului, cred că şi boss-ul nostalgiei, turcul Pamuk, s-ar fi simţit bine acolo. Realizat şi administrat de doi (doi!) tineri extraordinari, care au făcut aproape tot, cu bunăvoinţă şi ȋnţelegere de la autorităţile locale.
Nu sînt de acord cu afirmaţia că „nu mai intră nimeni”, ba din contra, nu ştiţi ce afluenţă există la Muzeul Cinegetic din Sfîntu Gheorghe, de exemplu. El este mai mult decît un muzeu, este un reper al unei ȋntregi regiuni.
În același timp, ați vizitat și casele memoriale. Ce ar trebui să fie, de fapt, o casă memorială, care e rostul său? Care v-a impresionat cel mai mult?
O casă „memorială”, după cum o spune şi numele, este o casă a memoriei, ȋn care aceasta este ȋnmagazinată, pusă la adăpost, transmisă, pusă să „lucreze” atît prin personalitatea ȋntemeietorului, cît şi prin obiectele care i-au aparţinut, poveştile locului etc. Din păcate, situaţia acestora este mai degrabă tristă, nu intru ȋn detalii, le găsiţi ȋn carte. Ce m-a impresionat cel mai mult? Nepăsarea orientală cu care poporul meu se desparte de trecut, fluierînd. De altfel, cartea se termină cu vizitarea unei case memoriale ȋngheţate ȋn timp (anii 1950) ca mamutul ȋn tundră: casa Vasile Alecsandri din Mirceşti.
Ați dormit la faimoasele hoteluri centrale, niște redute ale fostului regim, ați mîncat atît la cantine, cît și la noile restaurante de fițe. Cum „se face turism” în România anului 2019? Cum stăm, de fapt, cu ospitalitatea?
Rău de tot. De fapt, nu am stat niciodată prea bine cu ospitalitatea organizată, raţionalizată, turistică. Cea particulară, da, este altceva, cu puţin noroc te poţi ȋntîlni şi cu ea. Nu am fost şi nu vom fi niciodată un popor care să ştie să facă turism, nu aveam ȋn sînge acea ospitalitate puţin ipocrită, dar atît de necesară, a popoarelor care ştiu să facă turistul să se simtă bine: grecii, turcii, chiar şi bulgarii mai nou. La noi funcţionează logica profitului imediat, a jumulirii grosiere şi făţişe. Dai o dată, apoi fugi. Sînt lucruri binecunoscute de orice român, nu este nevoie să le repetăm. În plus, ȋn timpul studiilor din Elveţia am lucrat ȋn diferite baruri, hoteluri şi restaurante, unul dintre ele avea în palmares o stea Michelin, ceea ce nu este puţin lucru. Aşa că-mi place să cred că văd totul cu un ochi care nu este străin de „secretele” meseriei. Numai că, ȋn marea majoritatea a cazurilor, la noi nu este vorba nici de secrete, nici de meserie, tocmai ȋn restaurantele ce se vor mai pretenţioase. Iată de ce am preferat, ȋn călătoria mea, grătarele de mici sau celebrele ȋmpinge-tava, felu’ unu, felu’ doi. Am găsit poate mai puţină „creativitate”, dar mult mai multă onestitate.
După 31 de ani de la căderea regimului comunist, cum se mai simte comunismul în România?
Sînt mult prea multe de spus. Da, se simte, este prezent, de la hotelurile de care tocmai pomeneam puţin mai sus la tihna parcurilor de provincie ȋn care a mai supravieţuit o statuie tipică artei totalitare (Maternitate, Muncitorul, Oţelarul etc). Sau, preferatele mele, mozaicurile risipite pe pereţii caselor de cultură, ale cluburilor muncitoreşti de altădată, bibliotecilor judeţene, muzeeelor. Visez la o carte care să le inventarieze şi să le salveze măcar ȋn paginile unui album editat profesionist, că de la autorităţile locale nu există semne de speranţă. Deja mare parte dintre ele sînt distruse iremediabil, cu toate că ar merita oricînd un coup de jeune, cum ar zice francezii, pentru valoarea lor intrinsecă şi prea puţin ideologică, credeţi-mă.
Trăim într-o țară frumoasă? Trăim într-o țară săracă?
Da şi nu. Nu şi da. Acum, fără glumă, trăim ȋntr-o ţară minunată, dar facem eforturi extraordinare pentru a o distruge cu metodă.
Cum se vede România de pe șosea, de la volanul mașinii?
Nu ştiu ce să răspund, este o ȋntrebare foarte delicată, depinde de momentul zilei, de dispoziţia celui care conduce, de trafic. Mi-ar fi mai uşor să răspund cum nu se vede, cum mi-ar fi plăcut să se vadă la modul ideal, dar şi ȋn acest caz aş fi obligat să judec, să mă transform ȋn arbitru, ceea ce nu am vrut deloc. Eu doar am plimbat o oglindă de-a lungul călătoriei, ȋmi place să cred, după celebra formulă a lui Stendhal, care răsfrînge, citez foarte aproximativ, scuze, fie seninul cerului albastru, fie noroiul drumului. Mai departe, depinde de fiecare să recunoască, să iubească sau, din contra, să deteste ceea ce am văzut eu ȋn ea. Fiecare are alegerea să o facă.
Credeți că ne lipsesc cărțile de călătorie românești? De ce nu avem dorința și curiozitatea de a scrie despre noi înșine, despre țara în care trăim?
Da, a se vedea şi ȋntrebarea precedentă. O carte de călătorie „adevărată” (evident, cu ghilimele) este greu de scris, cere efort, bani, timp. Eu nu aş fi reuşit să scriu această carte fără ajutorul unor sponsori care au ȋnţeles că nu cer bani pentru a mă „plimba”, ci pentru a introduce ȋn paginile unei cărţi imaginea unei ţări denumite România, la 30 de ani după căderea comunismului. Avem dorinţa de a scrie despre noi, dar nu e simplu acest lucru. Repet, trebuie să ieşim din logica blogo-vlog-ului de „călătorie”. Apropo, vi-l ȋnchipuiţi pe Geo Bogza, unul dintre Dumnezeii literaturii de călătorie, făcînd vlogging?
Nu mai avem respiraţia amplă care să ne permită să fim empatici şi detaşaţi de ceea ce vedem, concomitent. În plus, este greu să ai privirea călătorului faţă de propria ta ţară, faţă de anumite locuri familiare şi familiale – a se vedea, ȋn cazul meu, cazul Brăilei mele dragi, tristă şi săracă, răvăşită de plecarea tinerilor. Restul e literatură, şi nu doar de călătorie.
Mirel Bănică este publicist.
A consemnat Adina POPESCU
