Mulțimea care te înghite – Hala Madrid y nada más

Mereu am avut oroare de mulțimi, așa că, din acest punct de vedere, distanțarea socială din ultima vreme mi se s-a potrivit ca o mănușă, îmi plac oamenii, dar mai răsfirați. Aglomerația, buluceala, corpuri umane care se înghesuie, se lipesc unele de altele, respiră la unison într-un anumit context sau fără nici un scop, toate acestea îmi creează o senzație de panică. Forța mulțimii te strivește, vuietul mulțimii e precum cel al unui ocean, te ia valul și te duce departe. Dacă mă nimeresc în mijloc, am o senzație de claustrofobie și nu știu cum să fac să ies de acolo, să ajung mai repede la margine, îmi imaginez că lucrurile o vor razna dintr-un motiv sau altul, mulțimea se va transforma în haos și voi fi călcată în picioare. Totuși, în ultima vreme, de cînd nu mai avem voie să ne adunăm, să trăim împreună un eveniment, mii și zeci de mii de oameni, mă gîndesc la mulțimi cu o oarecare nostalgie. În anumite situații, sentimentul de a face parte dintr-o mulțime e copleșitor și generează un tip de emoție pe care nu o poți trăi niciunde în altă parte. L-am trăit pentru prima dată cînd eram copil, la mitingurile din Piața Universității, mai tîrziu pe la concerte rock, deși n-am fost niciodată un mare fan al concertelor, trebuia să accept că atmosfera era impresionantă, apoi recent la protestele din Piața Victoriei. Ultima dată mi s-a întîmplat acum doi ani la Madrid, un oraș de care mi-e tare dor.

Eram pentru prima oară în Spania, fusesem invitată la Tîrgul de Carte din parcul Retiro – un eveniment minunat în sine, care prespune o mulțime pașnică de oameni de toate vîrstele ce pare ieșită la picnic în mijlocul unui parc vechi și fabulos, însă cumpără cărți și participă la întîlniri cu scriitori din întreaga lume. Știam că în timpul șederii mele la Madrid se va juca finala ligii campionilor între Real Madrid și Liverpool (meciul se juca la Kiev). M-am gîndit de la bun început; dacă va cîștiga Real, mamă, ce va fi acolo! Nu sînt suporter al lui Real Madrid, desigur, nu sînt nici măcar înnebunită după fotbal, însă mi-am dat seama că era un moment de neratat, așa că înainte de plecare m-am pregătit sufletește și am ascultat de cîteva ori, ca să fiu „în temă”, „Hala Madrid y nada más”, noul imn echipei pe care, de altfel, l-am învățat pe de rost, pentru că e un imn din acela pătrunzător, melodios, care îți rămîne multă vreme în minte, parcă e un imn național, nu unul al unei echipe de fotbal.

În seara în care se juca meciul, am plecat tîrziu de la tîrgul de carte, parcul era deja pustiu învăluit în umbrele serii de mai, nu era nimeni pe stradă, nu trecea aproape nici o mașină, nici măcar cele care spălau străzile sau de la salubritate, într-un oraș de obicei viu și alert pînă tîrziu, pe la 3-4 dimineața. Era ciudat, atmosfera îmi amintea de participările, din ce în ce mai rare în ultima vreme, ale echipei României pe la campionatele mondiale, atunci cînd se jucau meciurile toți stăteau lipiți de ecrane care pe unde apuca, pe la cîrciumi sau prin case, era o liniște totală în care se auzeau ca un zumzet doar vocile comentatorilor de fotbal de la TV și care era spartă uneori brutal de un cor de strigăte de bucurie sau de dezamăgire atunci cînd se marca cîte un gol. Desigur, cunoașteți atmosfera, e aceeași pe tot globul pămîntesc atunci cînd joacă un meci decisiv echipa care contează. N-am simțit nevoia să văd meciul, mai degrabă să ascult liniștea aia dementă, strada, să simt toată emoția din jur, așa că am mers cu fetele de la ICR să bem ceva la o cîrciumă istorică de pe bulevard. Aici, pe terasă, chelnerul ne-a servit ușor indispus, probabil că și-ar fi dorit să fie la el acasă și să se uite la meci. L-am întrebat de vreo două ori cît era scorul, dar ne puteam da seama și după reacțiile din clădirile din jur – conducea Real Madrid. „Ar trebui să plecăm pentru că o să înceapă nebunia și se închide tot centrul, nu o să mai avem cum să ieșim de aici”, a spus una dintre fete. Ele au plecat, hotelul meu era relativ aproape, așa că am rămas la terasă pînă în momentul din care am auzit de la un balcon o voce clară și limpede a unui copil care cînta „Hala Madrid y nada más”: Historia que tú hiciste / Historia por hacer / Porque nadie resiste. / Tus ganas de vencer. Vocea aceea a copilului spaniol care cînta în noapte imnul echipei pe care o iubea m-a urmărit multă vreme, mi-am dat seama mai tîrziu că a fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am trăit vreodată. Se terminase, Real Marid cîștigase titlul european (nu era deloc pentru prima oară, dar ce conta, de fiecare dată e altfel...)! În mai puțin de zece minute, oamenii au început să iasă din case, veneau valuri-valuri spre centru, în grupuri mai mici sau mai mari – familii întregi, cîte trei generații, de la bunici la nepoți, grupuri gălăgioase de tineri, de adolescenți, mii și zeci de mii de oameni din Madrid care trăiau sărbătoarea, bucuria în starea ei cea mai pură. Nu puteai să nu li te alături, să nu fii împreună cu ei, deși nimerisei întîmplător acolo dintr-o țară din Europa de Est și, în fond, te durea undeva de echipa și de fotbalul lor. Așa că m-am ridicat de la terasă și am mers aiurea vreun kilometru, fără un scop anume, alături de mulțimea care dădea năvală în market-urile de pe drum ca să-și cumpere bere, șampanie și alte băuturi bețive, le-am urmat exemplul și mi-am luat, la rîndul meu, două doze de bere, dar nici nu am apucat să deschid una și m-am pomenit cu o sticlă de vin în mînă de la fetele vesele din dreapta mea, a trebuit să trag o dușcă și să le-o dau înapoi, un fapt de neconceput în vremurile pe care le trăim acum. Foarte repede a apărut și poliția, care a început să dirijeze cu lejeritate mulțimea aceea uriașă (cred că au fost peste 100.000 de oameni), la intrările în piața unde se adunau în mod tradițional suporterii echipei, au încropit rapid cordoane de securitate, verificau oamenii în genți și rucsacuri, mi-am dat seama ce căutau – posibile arme și alte dispozitive, ideea era să preîntîmpine orice act de violență, orice atac terorist, căci sticlele cu alcool treceau mai departe din mînă în mînă, se cînta și se dansa. Mă uimea cît de relaxată era, de fapt, toată acea adunare ad-hoc, polițiștii zîmbeau și făceau glume, bucuria străzii era bucuria lor, se vedea de la o poștă că exista o relație de încredere între forțele de ordine și locuitorii orașului, sărbătoarea se desfășura haotic, însă în deplină siguranță, nici un moment nu mi-a fost frică, doar am regretat că mi se descărcase telefonul și nu puteam face poze. Am rămas în piață vreo două ore, practic a fost o infuzie de optimism care mi-a ajuns pentru multă vreme, toată povestea a funcționat ca un antidepresiv în doză de șoc. La un moment dat m-am așezat pe o bordură ca mulți alții care începuseră să obosească, un spaniol 40 plus cam abțiguit s-a așezat lîngă mine și a încercat să mă agațe sau doar avea chef să socializeze, mi-a povestit despre echipa lui de fotbal de copii dintr-un orașel de munte, mi-a explicat că, dacă copilașii ăia pe care el îi are în grijă și în care investește vor fi serioși și se vor ține de treabă, pot ajunge sus, poate chiar la Real Madrid, cine știe? Deci așa funcționează lucrurile într-o țară normală, mi-am zis și într-adevăr, pe la ora unu, la spartul tîrgului, cînd mulțimea începuse deja să se împrăștie, în piață mai rămăseseră cîțiva copii care jucau îndrăcit fotbal cu dozele de bere goale, își șutau unul altuia, toți probabil că se visau Cristiano Ronaldo.

După nouă luni de pandemie, toată povestea pe care v-am spus-o mi se pare ireală, de parcă aș fi trăit-o într-o altă viață.