I am Scarlett

Era în prima sau a doua zi de Crăciun, în 1989, cînd noua Televiziune Română Liberă (oare?) difuza în premieră filmul Pe aripile vîntului (cu o zi în urmă difuzaseră Dictatorul lui Chaplin). Eram la Cluj, șase oameni într-o sufragerie de bloc comunist, timp de trei ore nu ne-am dezlipit de ecranul unui televizor alb-negru. Mama-mare mai ațipea din cînd în cînd, apoi se trezea brusc și ofta de grija fetii ăleia din film și de ce pățește ea, sărăcuța! Aveam 11 ani și am rămas impresionată de film, era primul film altfel pe care îl vedeam vreodată la televizor, altfel față de filmele românești cu care mă obișnuisem, cu ingineri agronomi și muncitori pe șantier care depășeau planul de producție. Și mai ales era o deschidere spre o cu totul altă lume, îndepărtată și „exotică”, la care nu avusesem acces – America! Chiar dacă era America unei alte epoci, nu cea a blugilor și a chewing gum-ului după care tînjeam. America cu albii și cu negrii ei care îmi stîrneau în aceeași măsură curiozitatea (văzusem un singur negru în realitate, la shop, la Neptun), oameni de pe-o altă planetă.

Multă vreme mi-am dorit să fiu Scarlett O’Hara, categoric reprezenta un model „romantic” pentru toate fetițele de 10-14 ani, iar mai tîrziu, cînd am citit cartea în paralel cu Shogun, care era la modă („Nu-i mașină ca Lăstunu’ și nici carte ca Shogunu’!”), mă vedeam un soi de Scarlett mai masculină care călătorea în Japonia și știa karate. Datorită unui context istoric autohton, filmul, bun sau prost, așa cum o fi el, face parte din istoria mea personală și implicit a unei generații, nimeni nu va putea să-l șteargă de acolo, să-l retragă și să-l „explice” cu note critice, Scarlett – și toată lumea ei populată de albi și de negri din timpul Războiului de Secesiune – va rămîne pentru mine aceeași Scarlett. Așa cum un timp, o epocă nu se pot rescrie și reinterpreta, așa a fost atunci, îți asumi sau nu, nu mai poți repara nimic decît stricînd în altă parte. Oamenii sînt o specie meschină mai ales atunci cînd vor să facă „bine” cu tot dinadinsul… binele cui?

Am trăit un pic în comunism, am intuit mai mult și uneori retroactiv ce a însemnat comunismul, mi-a fost suficient ca să-mi repugne orice are tentă de ideologie. Adepții corectitudinii politice ne spun să nu ne facem griji – nu a interzis nimeni Pe aripile vîntului. E doar „o poziționare critică față de un context problematic care e resemnificat istoric”. Genul de fraze pe care le-am mai auzit cîndva, identic.

În urmă cu vreo doi ani, purtam un dialog cu un prieten din Germania, scriitorul Jan Cornelius, dialog care ulterior s-a transformat într-o carte. Printre altele, am discutat și despre corectitudinea politică. Iată ce-mi scria Jan:

„Acum 15-20 de ani încă mai exista în Germania celebra prăjitură Negerkuss, un produs de cofetărie pe care puteai să-l cumperi la orice colț de stradă. Îl consumau mai ales copiii. Și eu, desigur. Avea un interior alb, spumos, din albuș de ou, împrejmuit de o glazură neagră de ciocolată, de aici și numele, Negerkuss înseamnă în germană sărutul negrului. Un negru precum ciocolata săruta o albă precum spuma albușului, o metaforă efectiv dulce. Desigur că Negerkuss a fost de mult ingurgitat de istorie. Nu mai găsești prăjitura asta nicăieri, cine vrea  să mănînce politic corect își cumpără astăzi un Schokokuss, un sărut de ciocolată.

Și pentru că tot am pomenit copiii, acum voi face o mărturisire: îmi place încă să citesc cărți pentru copii, dar numai din alea bune, scrise pentru copiii între 3 și 103 ani. Și una dintre cărțile mele preferate în acest domeniu e Pippi Șosețica, a autoarei suedeze Astrid Lindgren. În Germania, pe Pippi Șosețica, o fetiță genial de vioaie și veselă, care face năzbîtii pe bandă rulantă, o cunoaște absolut oricine. Problema este că năstrușnica Pippi spune la un moment dat în carte, jucîndu-se de una singura cu fantezia: «Eu sînt Pippi Șosețica, iar tatăl meu este regele negrilor. Așa că eu sînt prințesa negrilor». Ei, da, Adina, ai ghicit: acum vreo trei-patru ani, Pippi Șosețica a fost acuzată din cauza asta de rasism și o comunitate din Suedia chiar a ars cartea a cărei eroină este, în public, pe cînd în Germania, unde arderea cărților nu se mai practică, din fericire, din 1933, cartea era cît pe-aci să fie scoasă de pe piață. Noroc că Pippi și-a retras, punîndu-și cenușă antirasistă în cap, nesăbuitele vorbe, declarînd în ultima ediție a cărții: «Eu sînt Pippi Șosețica. Tatăl meu este regele Mării Sudului. Iar eu sînt prințesa». Frumos și inspirat din partea ei, nu? Dar gîndindu-mă la cine are cu adevărat pretenția supremației în Marea Sudului, mi-e teamă că acum se vor simți ofensați pirații.”

Ca replică, mi-am exprimat la rîndul meu temerile personale legate de artă, în general, și de literatură, în mod special. Ce se va întîmpla cu literatura? Toate cărțile vor avea prefețe și note critice? I-am povestit despre acuzațiile de rasism pe care le-am primit de-a lungul timpului (și nu doar acuzații, am fost „dată afară” din niște proiecte pe motiv că „dosarul” meu nu corespunde) pentru faptul că încă folosesc în textele mele un cuvînt „interzis”, și anume cuvîntul „țigan”. Și că e vina mea că nu mi-l anulez din memorie, nu încerc să-l uit. Apoi mi-am dat seama că un scriitor care începe să uite cuvinte ar trebui să se lase de scris și să se angajeze la Poștă sau la Fisc. Totuși, ce se va întîmpla cu literatura? Vom ajunge cu toții să scriem corect politic? Am încercat chiar și un exercițiu stilistic și am scris un text care să „corespundă” noilor ideologii (poate vi-l mai amintiți), pe un subiect random, Piața Obor. Redau un fragment: „Cel mai animat loc din piață e bufetul unde se servesc mititei, băuturi alcoolice și nealcoolice. Spre bufet ne îndreptăm și noi pentru a lua pulsul pieții. La masa alăturată, un cetățean de etnie romă cu vizibile calități de lider le povestește experiența sa de viață altor cetățeni care îl însoțesc. Le vorbește despre cîștigurile financiare însemnate obținute în ultima perioadă, este clar un exemplu de succes, pentru că ceilalți cetățeni rîd și închină paharele în cinstea lui. Cu toții vorbesc apoi despre bunăstare și își fac strategii de marketing pe termen lung, apoi discută despre posibile extinderi ale afacerii lor în Germania. Din cîte înțeleg, e vorba despre industria auto. La o altă masă, niște cetățeni de sex masculin de vîrsta a doua înspre a treia poartă o conversație animată despre tinerețea lor, cînd erau, de fapt, la fel de capabili din punct de vedere fizic și psihic. Unul dintre ei își amintește cu nostalgie și duioșie despre o persoană de sex feminin care practica prostituția. Consemnez aici o replică, ușor modificată: «Mai ții minte, purtătorule de testicule, cînd i-am oferit bani persoanei respective de sex feminin ca să fiți fericiți împreună?»”.

Așadar, Huckleberry Finn, Pippi Șosețica, Scarlett O’Hara… care vor fi următoarele victime? Mă duc să mă uit la un film, poate o să aleg Vremea cetățenilor de etnie rromă de Emir Kusturica. Varianta de 30 de minute, recontextualizată, cu note critice.