O duminică la fel ca oricare alta

Părinții mei nu mai locuiesc în București, după ce au ieșit la pensie s-au retras în locuri mai însorite, însă și-au păstrat identitatea de bucureșteni (și buletinele), nici n-ar putea fi altfel, au trăit mai bine de 60 de ani aici. Fapul că duminică s-au urcat în mașină și au făcut o „plimbare” de 200 de kilometri ca să pună ștampila pe un buletin de vot mi se pare un efort remarcabil pentru doi oameni de 72 de ani, în condițiile în care există tineri, și nu puțini, care nu-și găsesc timp să se deplaseze o sută de metri pînă la o secție de votare sau pur și simplu nu-i interesează, pe modelul „Mă piș pe el de vot!”. Părinții mei nu au ratat nici un vot, din 1990 încoace, nici măcar atunci cînd a trebuit să aleagă între Iliescu și Vadim. Am ajuns împreună la secția de votare un pic după prînz, procedura era destul de greoaie din cauza restricțiilor, nu era neapărat coadă, însă intrau doar cîte cinci persoane în secție, ceilalți așteptau în holul școlii, ca la dentist. În comisie, vreo patru purtau masca regulamentar, alți cinci o țineau lejer sub nas sau pe bărbie, unul care făcea pe șeful, dar nu cred că era șef (mereu e unul care face pe șeful...), tocmai și-o scosese și o avea pe mînă, pe post de brățară. Mama i-a atras atenția, mai în glumă, mai în serios, așa cum face întotdeauna, inclusiv la supermarket, tot din simț civic, dacă există reguli de ce să nu le respecte toată lumea? Tipul și-a pus-o fără chef la loc, apoi i-a replicat maică-mii ceva de genul „Asta-i situația, mamaie!”, mama i-a atras atenția din nou că nu e mamaia nimănui, se supără mereu cînd cineva, oricine, i se adresează cu apelativul „mamaie”, care i se pare nepoliticos și jignitor. „Ăsta-i Bucureștiul, ai uitat?”, îi zic eu, zîmbind ironic pe sub mască, și intrăm în cabinele de vot. Votăm și ieșim. Afară, avem toți trei un mic sentiment de triumf, de misiune îndeplinită, așa se întîmplă după fiecare vot. Eu n-am prins prea mult din comunism, însă ei mereu îmi transmit o ușoară emoție legată de faptul că trăim vremuri libere în care ai dreptul de a alege. Ăștia mici, cu „Mă piș pe el de vot!”, habar n-au ce înseamnă sau n-au avut părinți care să le povestească cum era în urmă cu mai bine de 30 de ani.

Abia acum băgăm de seamă că, lîngă școala din cartierul nostru de case unde e secția de votare, a „crescut” peste noapte un bloc cu patru etaje, abia a fost dat în folosință. „Ăsta cînd o fi apărut aici?” – se miră mama. Ne tot învîrtim pe lîngă bloc pînă cînd intră un nene, mama e curioasă cît o fi un apartament, tipul o lămurește – 92.000 de euro, un apartament standard cu două camere. „Ce se întîmplă cu orașul ăsta!?” – se miră mama din nou. „Să dai aproape o sută pe mii de euro pe un apartament...”                   

E o zi splendidă de toamnă, cu un soare galben și blînd, genul de zi în care te-ai plimba la nesfîrșit, ai da cu șutul la castane, doar ca să nu te duci acasă. Așa că nu mergem nici noi acasă, o luăm la întîmplare pe „străduțele din spate”, cum le zic eu străzilor din spatele Căii Moșilor, le știm toți trei pe de rost, aici am copilărit. Ai mei vin rar în București acum, o dată la cîteva luni, deși le e dor de oraș sau, de fapt, de orașul din amintirile lor, îi obosesc zgomotul, traficul, mizeria și indolența locuitorilor săi. Însă străduțele astea își au tihna lor și par neschimbate în ultima sută de ani, în afara blocurilor noi cu patru, șase, opt etaje, plantate din loc în loc, oriunde s-a demolat cîte o casă veche și a fost liberă o palmă de pămînt s-a construit, unele blocuri par cumva suspendate deasupra pămîntului, subțiri ca niște lame de ras, parcă n-ai vrea să te prindă vreun cutremur acolo, deși sînt blocuri noi. Ne uităm în schimb la blocurile vechi, interbelice, într-o fază avansată de degradare, stau să cadă, nu le-a consolidat nimeni, un cutremur mare acolo e moarte sigură, orașul ăsta se dărîmă la propriu, se scufundă-n asfalt. Intrăm pe Toamnei, traversăm Dacia și mergem mai departe spre centru, ai mei recunosc tot felul de case în care au vrut să se mute în ultimii 40 de ani, „Uite, acolo unde e clinica de oftalmologie, era o casă... a fost cît p-aci să o cumpărăm! Au dărîmat-o ca să construiască clinica, păcat de ea!”, „Uite-o și pe asta de pe Salcîmilor, era o casă lungă tip vagon, cu o curte mare, mai ții minte, Doina?”, „Da, era a unui moș, a murit la trei luni după ce am vrut să facem actele și ne-am răzgîndit! Cine o fi locuind acum acolo?”. „Vezi casa aia... dărăpănătura aia? Aici a locuit maică-mea în ’40, la un an după ce s-a căsătorit! În ce hal a ajuns...” Plimbarea noastră de după votare se transformă treptat într-o vizită a unui muzeu în aer liber, un muzeu de case vechi care ar fi putut să ne aparțină, părinții mei cunosc fiecare exponat în parte, senzația e stranie, e ca și cum am fi intrat pe sub pielea jupuită a orașului și am face deja parte din corpul său. „Mai există Nicorești?” – se miră Anton cînd trecem pe lîngă restaurantul de pe colțul cu Popa Petre. „Pe vremea lui Ceaușescu ajunsese o bombă ordinară, mai beam aici cîte o bere, erau halbe din alea soioase...” Le promit eu o bere bună și mergem mai departe pînă la intersecția cu Corbeni, apoi cotim la stînga și o luăm spre Moșilor, deja mărețele blocuri socialiste se văd în zare. Ajungem la o terasă cam de hipsteri, dar care mie îmi place mult, în curtea umbroasă s-a organizat un mic talcioc duminical, eu și mama ne uităm la haine care sînt desprinse dintr-un alt timp, parcă sînt de la recuzita unui teatru, Anton găsește o masă liberă, au și bere, o bere artizanală excelentă, după primele guri ne cuprinde pe toți trei o stare de lene și de bine. Privim în jurul nostru, e un mic iureș de vînzători și de cumpărători, mama se bucură cînd simte un pic din agitația orașului cel mare, la ei „la țară” uneori e prea multă liniște, iar mie brusc mi se face dor de Viena, de Berlin, de „civilizația occidentală”, oare cînd o să se termine și cu virusul ăsta ca să mă pot întoarce la viața de dinainte, cu micile, dar necesarele ieșiri în orașele din Vest, pentru ca după aceea Bucureștiul să mi se pară mai suportabil? Plecăm de la terasă, la întoarcere vizităm și „casa cu stafii” în care am locuit în anii ʼ90, ai mei și acum susțin că era bîntuită, dar eu, una, n-am văzut nici o stafie, poate doar stafia unui regim defunct mai bîntuia încă pe străzile orașului. Anton se grăbește deja, nu vrea să-l prindă noaptea pe autostradă.

Nu mi-am iubit niciodată orașul, l-am acceptat însă cu bune și cu rele. Bucureștiul copilăriei mele a fost un oraș în „reconstrucție”, în prag de mutilare, invadat de sutele de țărani care deveneau peste noapte muncitori și care nu au învățat niciodată să-l locuiască. Bucureștiul adolescenței mele era kitsch, orașul buticarilor, al tarabagiilor, al vînzătorilor de sucuri TEC fosforescente, al șmecherilor și bișnițarilor care „făceau” săptămînal Turcia. Am devenit un om în toată firea într-un oraș sărac, al second-hand-urilor și covrigăriilor care, în ciuda faptului că era capitala țării, părea să nu-ți acorde nici o șansă, chiar dacă erai născut aici. Orașul de acum îmi inspiră de cele mai multe ori compasiune, mi se pare că am o viață improvizată și că locul meu e în altă parte. Niciodată nu m-am simțit în București acasă, însă în duminica în care am votat, sperînd din nou, poate în ultimul ceas, într-o schimbare sau, de ce nu, într-o transformare miraculoasă, mi-am dat seama că ițe invizibile mă leagă totuși de oraș, de toate casele lui în care n-am locuit niciodată.