O duminică la fel ca oricare alta

Publicat în Dilema Veche nr. 860 din 1 - 7 octombrie 2020
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Părinții mei nu mai locuiesc în București, după ce au ieșit la pensie s-au retras în locuri mai însorite, însă și-au păstrat identitatea de bucureșteni (și buletinele), nici n-ar putea fi altfel, au trăit mai bine de 60 de ani aici. Fapul că duminică s-au urcat în mașină și au făcut o „plimbare” de 200 de kilometri ca să pună ștampila pe un buletin de vot mi se pare un efort remarcabil pentru doi oameni de 72 de ani, în condițiile în care există tineri, și nu puțini, care nu-și găsesc timp să se deplaseze o sută de metri pînă la o secție de votare sau pur și simplu nu-i interesează, pe modelul „Mă piș pe el de vot!”. Părinții mei nu au ratat nici un vot, din 1990 încoace, nici măcar atunci cînd a trebuit să aleagă între Iliescu și Vadim. Am ajuns împreună la secția de votare un pic după prînz, procedura era destul de greoaie din cauza restricțiilor, nu era neapărat coadă, însă intrau doar cîte cinci persoane în secție, ceilalți așteptau în holul școlii, ca la dentist. În comisie, vreo patru purtau masca regulamentar, alți cinci o țineau lejer sub nas sau pe bărbie, unul care făcea pe șeful, dar nu cred că era șef (mereu e unul care face pe șeful...), tocmai și-o scosese și o avea pe mînă, pe post de brățară. Mama i-a atras atenția, mai în glumă, mai în serios, așa cum face întotdeauna, inclusiv la supermarket, tot din simț civic, dacă există reguli de ce să nu le respecte toată lumea? Tipul și-a pus-o fără chef la loc, apoi i-a replicat maică-mii ceva de genul „Asta-i situația, mamaie!”, mama i-a atras atenția din nou că nu e mamaia nimănui, se supără mereu cînd cineva, oricine, i se adresează cu apelativul „mamaie”, care i se pare nepoliticos și jignitor. „Ăsta-i Bucureștiul, ai uitat?”, îi zic eu, zîmbind ironic pe sub mască, și intrăm în cabinele de vot. Votăm și ieșim. Afară, avem toți trei un mic sentiment de triumf, de misiune îndeplinită, așa se întîmplă după fiecare vot. Eu n-am prins prea mult din comunism, însă ei mereu îmi transmit o ușoară emoție legată de faptul că trăim vremuri libere în care ai dreptul de a alege. Ăștia mici, cu „Mă piș pe el de vot!”, habar n-au ce înseamnă sau n-au avut părinți care să le povestească cum era în urmă cu mai bine de 30 de ani.

Abia acum băgăm de seamă că, lîngă școala din cartierul nostru de case unde e secția de votare, a „crescut” peste noapte un bloc cu patru etaje, abia a fost dat în folosință. „Ăsta cînd o fi apărut aici?” – se miră mama. Ne tot învîrtim pe lîngă bloc pînă cînd intră un nene, mama e curioasă cît o fi un apartament, tipul o lămurește – 92.000 de euro, un apartament standard cu două camere. „Ce se întîmplă cu orașul ăsta!?” – se miră mama din nou. „Să dai aproape o sută pe mii de euro pe un apartament...”                   

E o zi splendidă de toamnă, cu un soare galben și blînd, genul de zi în care te-ai plimba la nesfîrșit, ai da cu șutul la castane, doar ca să nu te duci acasă. Așa că nu mergem nici noi acasă, o luăm la întîmplare pe „străduțele din spate”, cum le zic eu străzilor din spatele Căii Moșilor, le știm toți trei pe de rost, aici am copilărit. Ai mei vin rar în București acum, o dată la cîteva luni, deși le e dor de oraș sau, de fapt, de orașul din amintirile lor, îi obosesc zgomotul, traficul, mizeria și indolența locuitorilor săi. Însă străduțele astea își au tihna lor și par neschimbate în ultima sută de ani, în afara blocurilor noi cu patru, șase, opt etaje, plantate din loc în loc, oriunde s-a demolat cîte o casă veche și a fost liberă o palmă de pămînt s-a construit, unele blocuri par cumva suspendate deasupra pămîntului, subțiri ca niște lame de ras, parcă n-ai vrea să te prindă vreun cutremur acolo, deși sînt blocuri noi. Ne uităm în schimb la blocurile vechi, interbelice, într-o fază avansată de degradare, stau să cadă, nu le-a consolidat nimeni, un cutremur mare acolo e moarte sigură, orașul ăsta se dărîmă la propriu, se scufundă-n asfalt. Intrăm pe Toamnei, traversăm Dacia și mergem mai departe spre centru, ai mei recunosc tot felul de case în care au vrut să se mute în ultimii 40 de ani, „Uite, acolo unde e clinica de oftalmologie, era o casă... a fost cît p-aci să o cumpărăm! Au dărîmat-o ca să construiască clinica, păcat de ea!”, „Uite-o și pe asta de pe Salcîmilor, era o casă lungă tip vagon, cu o curte mare, mai ții minte, Doina?”, „Da, era a unui moș, a murit la trei luni după ce am vrut să facem actele și ne-am răzgîndit! Cine o fi locuind acum acolo?”. „Vezi casa aia... dărăpănătura aia? Aici a locuit maică-mea în ’40, la un an după ce s-a căsătorit! În ce hal a ajuns...” Plimbarea noastră de după votare se transformă treptat într-o vizită a unui muzeu în aer liber, un muzeu de case vechi care ar fi putut să ne aparțină, părinții mei cunosc fiecare exponat în parte, senzația e stranie, e ca și cum am fi intrat pe sub pielea jupuită a orașului și am face deja parte din corpul său. „Mai există Nicorești?” – se miră Anton cînd trecem pe lîngă restaurantul de pe colțul cu Popa Petre. „Pe vremea lui Ceaușescu ajunsese o bombă ordinară, mai beam aici cîte o bere, erau halbe din alea soioase...” Le promit eu o bere bună și mergem mai departe pînă la intersecția cu Corbeni, apoi cotim la stînga și o luăm spre Moșilor, deja mărețele blocuri socialiste se văd în zare. Ajungem la o terasă cam de hipsteri, dar care mie îmi place mult, în curtea umbroasă s-a organizat un mic talcioc duminical, eu și mama ne uităm la haine care sînt desprinse dintr-un alt timp, parcă sînt de la recuzita unui teatru, Anton găsește o masă liberă, au și bere, o bere artizanală excelentă, după primele guri ne cuprinde pe toți trei o stare de lene și de bine. Privim în jurul nostru, e un mic iureș de vînzători și de cumpărători, mama se bucură cînd simte un pic din agitația orașului cel mare, la ei „la țară” uneori e prea multă liniște, iar mie brusc mi se face dor de Viena, de Berlin, de „civilizația occidentală”, oare cînd o să se termine și cu virusul ăsta ca să mă pot întoarce la viața de dinainte, cu micile, dar necesarele ieșiri în orașele din Vest, pentru ca după aceea Bucureștiul să mi se pară mai suportabil? Plecăm de la terasă, la întoarcere vizităm și „casa cu stafii” în care am locuit în anii ʼ90, ai mei și acum susțin că era bîntuită, dar eu, una, n-am văzut nici o stafie, poate doar stafia unui regim defunct mai bîntuia încă pe străzile orașului. Anton se grăbește deja, nu vrea să-l prindă noaptea pe autostradă.

Nu mi-am iubit niciodată orașul, l-am acceptat însă cu bune și cu rele. Bucureștiul copilăriei mele a fost un oraș în „reconstrucție”, în prag de mutilare, invadat de sutele de țărani care deveneau peste noapte muncitori și care nu au învățat niciodată să-l locuiască. Bucureștiul adolescenței mele era kitsch, orașul buticarilor, al tarabagiilor, al vînzătorilor de sucuri TEC fosforescente, al șmecherilor și bișnițarilor care „făceau” săptămînal Turcia. Am devenit un om în toată firea într-un oraș sărac, al second-hand-urilor și covrigăriilor care, în ciuda faptului că era capitala țării, părea să nu-ți acorde nici o șansă, chiar dacă erai născut aici. Orașul de acum îmi inspiră de cele mai multe ori compasiune, mi se pare că am o viață improvizată și că locul meu e în altă parte. Niciodată nu m-am simțit în București acasă, însă în duminica în care am votat, sperînd din nou, poate în ultimul ceas, într-o schimbare sau, de ce nu, într-o transformare miraculoasă, mi-am dat seama că ițe invizibile mă leagă totuși de oraș, de toate casele lui în care n-am locuit niciodată.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.