Locul secret de la marginea mării
Marea copilăriei mele a fost una socialistă. Disciplinată, regulamentară, mereu aceeași. Marea Neagră. Nu-mi imaginam că mai există și alte mări pe lume sau oceane – oceanul era pentru mine la fel de îndepărtat ca un satelit de pe orbita Pămîntului. Un sejur dura în mod normal cîte douăsprezece zile, cumpărat din timp de la Oficial Național de Turism – ONT sau, pentru unii mai norocoși, se obținea, mai ieftin, „prin sindicat”. Ne perindam an de an prin stațiunile comuniste, „perle ale litoralului românesc”: Venus, Jupiter, Neptun, Saturn, Cap Aurora. Despre asta scriu acum o carte, despre vacanțele la mare ale acelor timpuri pe care încerc cumva să le „recuperez” prin detalii. Cum ar fi faptul că ne holbam prin gratiile de la „shop”, de la hotelurile mai de lux, și vedeam acolo băuturi străine de care habar n-aveam și cartușe de țigări Kent. Sau cum ar fi faptul că la Neptun exista un soi de plajă pentru nudiști, împrejmuită cu niște panouri, iar acolo am încercat odată să trag cu ochiul, de curiozitate, ca să văd oameni goi, și am fost dezamăgită, în general erau niște babe cu piei și burți lăsate din Germania de Est sau Cehoslovacia. Habar n-aveam pe vremea aia că existau 2 Mai și Vama Veche sau cel puțin nu erau niște locuri frecventabile pentru familii serioase de ingineri cu copii mici.
După 1990, am aflat că există o altfel de mare, diferită față de cea pe care o știam, cea a „tineretului”, a distracției. Era marea de la Costinești, marea libertină, studențească, marea cu o pizza „genială” la Obelisc, în realitate un blat mînjit cu sos de roșii și brînză, marea idilelor, a „agațamentelor”. Acolo m-am îmbătat prima oară cu un lichior dubios care se numea „Draculina”, cu diverse arome chimice, la cutie și cu pai. Acolo am vomitat prima oară pe plajă în brațele unui băiat din Ploiești care încerca să-mi spună că mă iubește. Îl chema Romeo. Acolo era discoteca „Ring” unde dansai pînă la epuizare. Acolo am supraviețuit o săptămînă, doi falși hippioți fără bani, fără mîncare, dormind sub cerul liber printre căsuțele de piatră și mîncînd pe nașpa de la cantina studențească ciorbele scîrboase de legume ale celor care nu se atingeau de ele. Costineștiul era marea noastră, unică, completă. N-aș mai merge la Costinești nici să mă pici cu ceară, nici dacă mi-ar plăti cineva „sejurul”.
Apoi am descoperit Vama Veche. Printre primii, de fapt printre ultimii. După o încercare zadarnică de adaptare în Micul Golf, unde erau niște băieți cu bărbi lungi care se adaptau acolo de ani de zile, am zbughit-o mai la sud, unde nu era nimic decît Bibi, un drum prăfos spre plajă, un măgar, un minimarket de sat. „Mitocanul“ era în construcție. Asta se întîmpla pe la finalul anilor ʼ90. Nu m-am gîndit niciodată atunci că Vama Veche ar fi fost marea mea, am luat-o așa cum era, mișto, izolată, un capăt de țară, mi-amintesc că odată am fost într-un octombrie blînd și am început o idilă cu un băiat de-al locului, din Limanu, iar noaptea stăteam lungiți pe asafaltul șoselei care merge spre vamă, spre Bulgaria, aceeași șosea care acum e plină de jeep-uri care nu au unde să parcheze, ținîndu-ne de mînă și uitîndu-ne la stele, nu trecea nici o mașină, nici un TIR. Eram doar noi doi la un capăt de țară, de mare, ce poate fi mai frumos decît asta?
Apoi, într-o vară, în Vamă a venit un hippiot și ne-a zis: „Strîngeți-vă corturile! Vama Veche e de căcat... Mergem la Portița!”. Mi-am strîns cortul verde, iglu, care zace și acum prin pivniță, fără scop și fără bețe, și am călătorit clandestin prin trenuri personale, am luat autostopul și iată că am ajuns la o altă mare, ceva mai la nord, altă plajă pustie, alt început. Era un singur birt acolo, cu lipoveni beți, mi-am luat o sticlă de vin prost pe care am îngropat-o în nisip ca să nu o împart cu gașca hippioților care nu mai aveau nici un ban, am scos-o mai tîrziu cînd ăia adormiseră pe unde apucaseră, inclusiv în cortul meu, am băut vinul ăla face to face cu marea de la Portița care era plină de luminițe fantastice, de parcă toate stelele se revărsaseră în apă și sclipeau de acolo, din adîncuri. Am aflat mai tîrziu că era vorba de plancton. Am revenit trei ani mai tîrziu, era deja un resort, unii are puseseră stăpînire și pe limba asta de plajă. Și așa a rămas pînă în ziua de azi.
Am mai avut încercări timide de a căuta locuri „secrete” departe de civilizație, de consum, de muzici care să-ți spargă timpanele, cu distanțare socială neobligatorie, dar recomandată, prin Deltă, la Sulina și la Sfîntu Gheorghe. Dificil de ajuns, țînțari, din ce în ce mai scump... am renunțat. În mod previzibil, pentru că „epuizasem” litoralul nostru, am trecut granița la prietenii noștri bulgari. Mai întîi am ajuns pînă la Balcic, pentru că pe atunci nu aveam mașină am făcut zece ore pe drum, cu bacul pe la Silistra, apoi prin satele bulgărești ale nimănui, schimbînd microbuze și rate. Am sucombat pe mica plajă de la Balcic de unde ne-a cules o bătrînă care știa românește și ne-a dus la ea acasă, într-o cameră răcoroasă de oaspeți cu vedere la mare și s-a purtat cu noi de parcă am fi fost rudele ei din România. Ne-a plăcut la Balcic, ne-am mirat cît de ieftin și de decent era totul, totuși nu era locul pe care îl căutam. Treptat, am descoperit plajele din nordul Bulgariei, de la Krapeț, Kavarna și Șabla, recunosc că e o mare de care m-am îndrăgostit, visez la ea în fiecare iarnă, visez că voi avea cîndva o căsuță pe cîmpurile bulgărești pline de buruieni și de ciulini. Cică ar exista o regulă nescrisă – dacă ajungi într-un loc de genul ăsta, să nu mai spui la alții, să-l ții doar pentru tine. Cu alte cuvinte, să nu-l „promovezi”, că vin șmeherii și cocalarii și-l strică.
Anul trecut am scris un text în Dilema veche despre marea bulgărească de la nord și am primit numeroase reproșuri că aș fi deconspirat locul „secret” numit Krapeț, pe care îl știe de ani buni toată lumea. Toată lumea de bun-simț, căci șmecherii și cocalarii chiar n-au ce face pe acolo, s-ar plictisi cumplit. Nici un loc nu se „strică” peste noapte, dacă nu se construiește masiv acolo, dacă nu există o voință comună în acest sens, și asta presupune și autorități locale. Și, de fapt, da, totul pînă la urmă „se strică” într-un fel sau altul, e în firea lucrurilor, un spațiu locuit de oameni nu poate rămîne încremenit în timp la nesfîrșit. Și atunci o iei de la capăt, cauți un alt loc „secret” la marginea mării, nici nu mai trebuie să afli de la alții, există Internet și Google Maps, e suficient ca să te poți plimba nestingherit pe toate plajele din lume pînă dai peste cea pe care ți-o dorești. În Grecia e plin de ele, însă hoardele de români care invadează în fiecare vară Grecia îmi dau fiori, e principalul motiv pentru care nu am ajuns niciodată acolo. Deși Grecia e mare... Anul ăsta am mai descoperit un posibil loc, am văzut pe Facebook postarea unui prieten, am întrebat candid unde este, mi-a transmis „secretul” printr-un mesaj privat, apoi m-am documentat. Dacă nu se închid din nou granițele, sper că voi ajunge acolo. Promit să nu mai spun nimic.
Foto: wikimedia commons
