Blind date – literatură „postpandemică”

Am aflat că, în timpul lunilor de izolare, mulți artiști din întreaga lume s-au folosit de situație și de context pentru a crea lucruri noi, inedite. Există postimpresionism, postmodernism, de ce n-ar exista și o literatură postpandemică? Ceea ce am scris e doar un exercițiu, o joacă, ea m-a amuzat, n-o luați prea tare în serios… Totuși, rămîne o întrebare: ce s-a schimbat, dacă într-adevăr s-a schimbat ceva?  

S-au întîlnit la gura de metrou de la Universitate, el a așteptat-o cîțiva metri mai încolo ca să respecte distanțarea socială, așa cum stabiliseră. „Are curaj să vină cu metroul…”, și-a zis în timp ce o aștepta și se plictisea. „Sau pur și simplu e iresponsabilă… sau e doar proastă, crede în chestii conspiraționiste, în povești că virusul, de fapt, nici nu există!” El nu mai mersese cu metroul de aproape trei luni, nici înainte nu era un mare fan, nu-i plăcea îmbulzeala, avea mici atacuri de panică, uneori cînd era sezon de gripă prefera să nu atingă nimic, se ținea caraghios de bară folosindu-și mîneca de la pulover și se uita cu suspiciune la cei din jur – toți erau bolnavi. De fapt, dacă se gîndea mai bine, el exersase îndelung pentru marea încercare, pentru marele virus, era de multă vreme pregătit. Acum venise pe jos. Din Berceni. Pe jos, pentru că bicicleta era stricată.

Iată-o și pe ea, în sfîrșit, a întîrziat aproape zece minute. E mai grasă decît în pozele de pe Facebook, are șoldurile mai pline, dar se aștepta la așa ceva. Și e mai trecută. Probabil că masca îi acoperă la fix un început de gușă, niște riduri, în vremurile astea noi nu mai ai de unde să știi cum arată o femeie. Poartă o mască drăguță, albastră, probabil homemade, făcută chiar de ea, e genul. „N-o ajută la nimic… e useless!”, gîndește el și-și potrivește mai bine pe nas masca clasică, chirurgicală, de unică folosință. Măcar de nu i s-ar aburi iarăși ochelarii, ar căpăta un aer nătîng. Are ochi frumoși, albaștri, masca îi scoate în evidență. Și probabil că are un zîmbet plăcut, însă zîmbetul nu se vede. Se chinuie și el să zîmbească pe sub mască.

Se apropie unul de altul cîțiva pași, acum sînt la o distanță de doi metri. Nu-și dau mîna, nu fac cunoștință, așa cum se proceda înainte, doar se agită un pic unul în jurul celuilalt, schițînd niște gesturi de curtoazie, ca într-un dans desuet.

– Scuze că am întîrziat, spune ea și vocea îi sună un pic gîjîită, probabil din cauza măștii, toate vocile sună acum ciudat. A trebuit să merg cu pisica la clinică, are otită.

Și-o imaginează la clinica veterinară, într-o mică și sufocantă sală de așteptare, cu oameni claie peste grămadă, frecîndu-se unii de alții, toți cu animale bolnave în brațe, nimeni nu mai respectă nimic. Oare cîți contacți o fi avut în ultima vreme? Ar vrea să o întrebe, dar nu îndrăznește, ar părea prea exagerat, așa că o întreabă doar atît:

– Locuiești singură?

– Da, doar eu și pisica. Mama stă la două blocuri de mine, o vizitez o dată pe săptămînă, dar îi las cumpărăturile la ușă, adaugă după o mică pauză.

– Și ce-ai făcut toată perioada asta? mai întreabă el.

– Am citit, m-am uitat la seriale, am gătit… ca toată lumea. Tu? În afară că agăți fete pe net?

Oare chiar rîde? Nu-și dă seama, oricum tonul era unul ironic.

– Dacă ți se pare că te-am agățat, îmi cer scuze… se bîlbîie el, începe să transpire pe sub mască și, da, i se aburesc ochelarii. Eu doar te-am invitat în oraș… acum, că se poate din nou.

– Unde mergem?

– Știu o cafenea drăguță, în apropiere… dacă s-o fi deschis, să sperăm!  

Merg pe trotuar unul după celălalt, ca două mărgele stinghere înșirate pe un fir invizibil, el înainte, ca să-i arate drumul. Strada e aproape pustie – o femeie împinge un cărucior parcă în reluare, doi adolescenți se țin nepăsători de mînă, fata are mască, băiatul nu, și dacă vrea să o pupe cum face? – se întreabă el, mirîndu-se în același timp că se mai poate gîndi la lucruri atît de normale. 

Cafeneaua e deschisă, are și o terasă – cîteva mese, doar vreo trei sînt ocupate, recipientul cu dezinfectant e chiar la intarare, el îl folosește cu încredere pînă își simte mîinile din nou curate. Ea nu.  

– Sînteți din aceeași familie? întreabă fata care servește.

Ea se simte încurcată, poate că și roșește un pic, nu are de unde să știe.

– Nu, răspunde el cu sinceritate, apoi se așază la două mese diferite, aflate la o distanță oarecare, se pot vedea însă foarte bine, ca și cum ar fi stat la aceeași masă, lui îi convine așa. Sînt distanțați și, totuși, împreună.

„Ce-ți iei? Fac cinste, of course…”, îi scrie el pe Mess, în timp ce studiază meniul. Pe terasă, muzica e cam tare și, în fond, pe Mess au tot comunicat în ultima săptămînă, poate evita perfect stînjeneala primei întîlniri. Ea nu pare deranjată. „Un pahar de vin roșu… și o apă plată.” Emoticonul ei cu zîmbet îl liniștește, totul decurge normal.

– O bere, dar nu la draft… la sticlă, fără pahar. Un pahar de vin roșu și o apă plată domnișoarei de la masa de alături, dă el comanda.

„Noroc… și mă bucur să te cunosc. Chiar dacă în aceste condiții.” „Cu atît mai mult în aceste condiții!” Zîmbetul ei de pe Mess e din nou încurajator, simte cum se destinde de tot atmosfera, s-a spart gheața. Ea, de la masa ei, ridică paharul cu vin roșu în direcția lui, apoi, ca să poată bea, își coboară masca, are o față ovală, fără nici o o urmă de rid, e perfectă. „Ești frumoasă”, îndrăznește el. Ea îi trimite pupici. Va trebuie să-și dea la rîndul lui masca la o parte ca să-și bea berea, o face cu precauție, fără să-și atingă fața. Dacă ar fi fost singur ar fi scos un șervețel și ar fi dezinfectat gîtul sticlei, din nou îi e teamă să nu-i pară ciudat, așa că, fie ce-o fi, dă pe gît cîteva guri zdravene de bere, îi era sete, alcoolul își face repede efectul, se simte brusc euforic.

Stau și se uită unul la altul, cu măștile lăsate pe bărbie, atîrnînd bleg, inutil. De la o masă din apropiere se aude o tuse uscată, covidală. El tresare – cît de ușor și-a pierdut vigilența! Cît de repede se uită lucrurile, cele care erau importante acum cinci minute devin total lipsite de sens. Ea își aprinde o țigară și-și savurează băutura. „N-ar trebui să fumezi…”, tastează el pe Mess. „Nu contează, sînt fericită. N-am mai ieșit în oraș de trei luni…” Îi zîmbește cu toată fața și într-adevăr are un zîmbet plăcut. „Nici eu nu m-am mai întîlnit cu nimeni de trei luni…” Și, da, e o întîlnire reușită – gîndește el. Mai reușită decît toate cele patru întîlniri pe care le-a avut pe Zoom cu femei disperate care se plictiseau între patru pereți.

Se stîrnește o pală de vînt, cîteva șervețele zboară de pe mese, un vînt subțire, mîngîietor, de vară, poartă prin aer praf, stropi de salivă, microparticule sentimentale. „Aș vrea să mai ieșim. Poate te invit la o cină, tot așa, săptămîna viitoare.” „Ar fi bine, m-am săturat să gătesc… deși am învățat să fac pîine.”