Cînd viața noastră se mută pe Zoom
Am participat de-a lungul vieții mele la tot soiul de ședințe, întruniri, dezbateri, meeting-uri – cum se spune astăzi, la modul general, într-un limbaj corporate. Cîteva dintre ele constructive, cele mai multe inutile, timp irosit, oameni care se întîlnesc ca să dea din gură degeaba. Am observat că există un pattern/tipar care se repetă la fiecare ședință, indiferent de natura ei. Dacă nici unul dintre participanți nu e Șeful, ceea ce rar se întîmplă, se va găsi unul care mereu va juca rolul de șef și va încerca să-i domine pe ceilalți. La orice întîlnire se stabilesc ad-hoc sau nu ierarhii – sînt unii mai importanți, care trebuie să vorbească și vor să se audă vorbind, și alții, cei mai mulți, insignifianți care fac doar act de prezență. „Poporul”, cum s-ar zice. Mereu va fi unul (sau doi, sau trei) care să întîrzie, să intre precipitat (transpirat, ciufulit de parcă tocmai s-ar fi trezit din somn etc.) în timpul discuției și să se scuze, invocînd diferite motive pe care nu le crede nimeni. Atunci discuția se va relua de la capăt și pentru întîrziați. Că mereu va fi cîte unul, mai nesimțit, care nici măcar nu catadicsește să apară, fără nici o scuză. „Șeful” sau cel care s-a erijat în rol de șef va încerca să prezinte „problema” (sau problemele) într-un mod cît mai pesimist cu putință și, eventual, să le frece celorlalți ridichea – categoric, ceva merge prost. Participanții vor încerca să găsească soluții, însă de obicei cea mai simplă și mai bună soluție va trece nebăgată în seamă. Unii, în general „șefii”, vor vorbi mult, vor face nenumărate paranteze și vor sfîrși prin a povesti amintiri din copilărie sau de prin vacanțe care nu interesează pe nimeni, iar ședința se va lungi astfel inadmisibil de mult. În fond, fiecare întrunire de oameni reprezintă o scenă, cineva trebuie să și joace. Alții, spectatorii, nu vor vorbi nimic, vor „aplauda” sau vor tuși cu subînțeles la răstimpuri. Cei noi în grup și-ar dori să spună cîte ceva ca să se afirme, dar nu îndrăznesc. În general, nimeni nu va asculta pe nimeni, participanții la ședință vor vorbi unul peste altul și, la un moment dat, nu se va mai înțelege nimic. Însă dacă există vreo autoritate supremă, aceasta va fi ascultată chiar și atunci cînd trage un pîrț. Mereu va fi cîte un un coleg care va trage cu ochiul distras la „bulanele sau țîțele” colegei de alături. Și mereu vor fi colege care se vor îmbrăca în așa fel la ședință încît să se asigure că cel puțin un coleg va trage cu ochiul, tensiunile sexuale sînt benefice, în fond, în orice ședință. Aproape nimic din ceea ce se va hotărî în final nu se va pune în aplicare, fiecare va face după cum îl taie capul. Ah, și mereu va fi cîte unul care se va scuza că trebuie să plece mai repede.
Cred că cele mai absurde ședințe la care am luat parte au fost cele ale „comitetului de bloc”, însă vă asigur că pattern-ul se respectă și aici, întocmai. Șefii sînt președintele de bloc și administratorul, uneori unul și același. Mereu sînt „probleme” în bloc, ceva în blocul ăsta merge rău și e fundamental greșit, de vină sînt desigur nesimțiții de la etajele șase și opt care nu participă niciodată la ședințe, care folosesc prea mult liftul și lasă dinadins ușa deschisă pentru ca alții, mai ales persoanele responsabile de la cinci și șapte, să urce pe scări. La o astfel de ședință de bloc, gagica singură de pe palierul meu s-a amorezat de turcul de la doi care nu scotea nici o vorbă, probabil pentru că nu stăpînea prea bine limba, turc serios și timid, pînă la urmă au rămas împreună, nu știu pentru cît timp, că m-am mutat.
Din cauza noilor condiții „de distanțare”, întîlnirile dintre oameni se mută în spațiul online. În ce măsură pattern-ul mai rămîne valabil? Un prieten psihoterapeut mi se plînge că oamenii au început să prefere ședințele de psihoterapie de acasă, li se par mai comode decît cele de la cabinet, deși nimeni nu-i mai împiedică acum să aibă o comunicare face to face cu terapeutul (cu fețele acoperite de măști, dar asta e o altă discuție). Oamenii încep să se obișnuiască să facă mai multe lucruri de acasă, iar acasă timpul se scurge altfel, se dilată. Te trezești dimineața, îți bei cafeaua, îți iei micul dejun, îți dai cu un pieptăn prin păr și te așezi la computer. Ai prima ședință, cea de la job, și nu-ți mai permiți să întîrzii, ce mai poți inventa? Decît că a picat net-ul, însă merge o dată, nu de mai multe ori. Închei ședința de la job, dai doar un click și începi întîlnirea cu terapeutul. Prietenul meu mi-a explicat că o astfel de comunicare care pleacă din spațiul personal, iar nu dintr-un spațiu formal, poate duce la neglijență și în cele din urmă la neseriozitate – oamenii nu mai țin cont de nimic, fumează, dispar ca să-și aducă un pahar cu apă sau cafeaua, nevestele trec nestingherite prin spate, mai țipă un copil, se mai urcă pe tastatură cîte o pisică. În vreme ce el, psihoterapeutul, încearcă să respecte convențiile, să poarte un sacou în fața aceluiași ecran, să se comporte, de fapt, la fel ca la cabinet.
De cînd a început pandemia, am primit multe invitații din partea unor profesori de limba română de a mă întîlni cu elevii lor pe Zoom, le-am refuzat aproape pe toate. Unele sunau cam așa: „Ați putea mîine să participați pe Zoom la ora de la română de la clasa a VI-a? Copiii s-ar bucura foarte mult să vadă un scriitor, i-ar motiva...”. Intențiile lor erau minunate, nimic de zis, însă a trebuit să le explic că a „vedea” un scriitor în carne și oase nu e același lucru cu a-l vedea pe un ecran. E pur și simplu un alt gen de comunicare. În plus, invitațiile mi s-au părut ușor intruzive, iar aici e vorba de spațiul meu personal, chiar dacă intermediem prin computer, chiar dacă sînt acasă, teoretic nu depun nici un efort, am timp, pentru că tot universul e în carantină. Totuși, e „sănătos” ca niște oameni străini, în fond, chiar dacă e vorba despre colegii tăi de la job sau de o clasă întreagă de copii, plus o profesoară, să-ți pătrundă în casă, să le auzi vocile spărgîndu-se de cei patru pereți care ar trebui să reprezinte un refugiu personal, să fii cu ei și în același timp și cu tine? Unde mai e granița dintre intimitate și viața ta socială sau profesională? Unde te mai poți ascunde?
Am ținut online și un atelier de scriere creativă pe care îl țin în fiecare an, îmi place interacțiunea directă și să-i cunosc pe oameni, și cele mai mici gesturi contează – îmi dau seama care e cel timid, care e sigur pe el și care e nesigur, sînt nuanțe pe care le vezi doar față în față, în același spațiu. Nu zic că atelierul online a fost disfuncțional, însă de multe ori am avut senzația că vorbesc singură „ca televiziorul”, oamenii plecau și se întorceau, offline și online, cele trei ore, cît era programat, au devenit patru ore și jumătate, în fond sîntem cu toții acasă, avem vreme, am „plecat” din fața computerului complet epuizată. Și nici n-am avut parte de un drum pe jos pînă acasă ca să-mi revin după întîlnire, ședință, meeting... m-am prăbușit în patul care era la doi pași.
Așadar prefer „ședințele” clasice, cu tot cu șefi care vorbesc prea mult, cu tot cu întîrziați. Sînt total inutile și ineficiente, dar măcar se mai vede om cu om.
