De cîți prieteni avem nevoie?
În urmă cu aproape zece ani, cînd părinții mei s-au mutat definitiv din București, alegînd un loc mai liniștit și cu aer curat, „un mic paradis“, cum zice cîteodată taică-miu, nu s-au gîndit că își vor lua rămas-bun și de la prietenii pe care îi aveau. Desigur, țin legătura constant cu ei, mai ales pe Facebook, își dau like-uri reciproc la tot felul de postări, cu cîțiva dintre ei vorbesc uneori la telefon, în special de zilele onomastice, „mă bucur că te-am auzit“, spun de fiecare dată la finalul convorbirii, prietenii din București promit că o să-i viziteze „la țară“, mai exact la 100 de kilometri de marele oraș, dar nu se întîmplă aproape niciodată. Mama are o prietenă care e plecată de mulți ani în Canada cu care mai vorbește pe Skype, de fiecare dată cînd mă nimeresc pe acolo și trag cu urechea, o aud doar pe prietena de peste mări și țări plîngîndu-se de boli, de prețuri și servicii, de singurătate, mama e doar un bun ascultător din România. Pe vremea cînd locuiau în București, mi-i amintesc pe părinții mei ca pe niște oameni de gașcă, mama cel puțin e extrem de sociabilă, îi place să fie înconjurată de lume. Aproape săptămînal mergeau în cîte o vizită sau primeau cîte o vizită, de ieșit în oraș nu prea ieșeau din proprie inițiativă pentru că generația asta a lor nu prea are obișnuința „ieșitului“, însă dacă cineva le făcea o propunere, nu refuzau niciodată. Acum, la ei, la Breaza, nu mai vine aproape nimeni, deși spațiul de primit vizite e mult mai generos decît în apartamentul de pe Calea Moșilor, și nici nu au reușit să-și facă noi prieteni acolo, deși jumătate de localitate e populată de tot felul de cupluri de bucureșteni „retrase“ asemeni lor. Fiecare cuplu în bula lui, probabil. Cu „băștinașii“ nici nu se pune problema de împrietenire – unii sînt oameni de treabă, la propriu, adică profită de bucureșteni ca să mai repare cîte un acoperiș, cîte un gard și să se aleagă cu un mic cîștig, alții nu-i suportă pe venetici și-i privesc cu o superioritate primitivă, „nu-s de p-acilea, nu e de-ai noștri!“. Noroc că se au unul pe altul, mă gîndesc cîteodată și într-adevăr e un mare noroc cînd partenerul de viață îți este, în același timp, și un foarte bun prieten. Ai mei nu se plictisesc unul cu celălalt și duc o viață bună împreună, însă mama tot mi se plînge cîteodată la telefon: „Toată ziua sînt numai eu cu taică-tu… sîntem foarte singuri!“. Mi se strînge inima, apoi începe să-mi povestească altele, lucruri mărunte care umplu de fapt viața noastră, a tuturor, și îmi trece.
Conceptul de prietenie s-a schimbat sau mai degrabă s-a deformat în ultimele decenii. Mediul virtual încurajează prietenia, sîntem în fiecare zi conectați cu sute, cu mii de „prieteni“ pe care abia dacă îi cunoaștem. De fapt, asta a reușit Facebook, aici e „inovația“ – a ridicat un simplu contact la un nivel superior, cel al prieteniei. Mă amuză clipurile naive de tipul „Sărbătorește prietenia!“ care de obicei sînt share-uite. De pildă, prietenia dintre mamă și fiică, una care a început de fapt din viața intrauterină. Prietenia cu o persoană publică, o vedem la televizor sau îi citim cărțile, n-am abordat-o niciodată, dar ne e „prieten“. Prietenia între elevi și profesori. Sau, de ce nu, trainica prietenie cu „Filmări nunți“ sau cu „Lustre candelabre“. Prietenia de cinci ani între doi prieteni reali, cu comentariile aferente: „De fapt, ne știm de vreo douăzeci!“. Dar ce mai înseamnă prietenia adevărată?
Fac parte dintr-o generație care a învățat primele noțiuni despre prietenie din cărți precum Singur pe lume de Hector Malot, mai tîrziu chiar din Toate pînzele sus! (să mergi pînă la capătul lumii ca să-ți salvezi un prieten!) sau Cireșarii. Adică prietenia e pe viață și pe moarte. La 20 ani, îmi închipuiam că prietenul e acela care te scoate din orice necaz, îți rezolvă orice problemă, știe să te asculte, nu doar să vorbească despre sine, simte cînd ceva e în neregulă cu tine, îți împrumută bani atunci cînd n ai ce mînca, îți deschide ușa la orice oră din zi și din noapte. Trebuie să recunosc, n-am avut niciodată un astfel de prieten. Viziunea romantică mi se pare la fel de lipsită de conținut ca și „prietenia“ virtuală sau poate că pur și simplu n-am avut eu noroc. Anii de gimnaziu și de liceu mi i-am petrecut în căutarea „celei mai bune prietene“, că așa era la modă atunci, așa o fi și acum? La un moment dat ți se părea că ți-ai găsit una și, dacă erați colege de clasă, ți-o făceai colegă de bancă, stăteați împreună non-stop pînă cînd nu mai aveați ce să vă mai spuneți, vi se făcea lehamite una de cealaltă, urma inevitabil trădarea, apărea peste noapte o altă „cea mai bună prietenă“. În liceu, prieteniile dintre fete erau chiar mai triste de atît, îmi amintesc fragmente din sute, mii de discuții sterile cu „Trebuie să slăbesc, fată!“, cu „Crezi că mă place X?“, „Parcă s-a uitat în pauză la mine“, „Sau la tine?“, „Ce bine arăți azi, fată, să mor io!“. De atunci, am început să mă feresc oarecum de prieteniile cu și între femei, cîteodată mi se pare că nu există o formă mai superficială de prietenie, îmi repugnă formula exclusivistă „ca fetele“ și adunările formate exclusiv din femei, e ceva artificial acolo, niște frustrări neexprimate, nimic nu se zice direct, pe față, mereu vor fi niște dedesubturi, dar se păstrează aparențele, totul e roz și e fluffy, nu pot face tot acest balet, mă obosește. Dar, din nou, poate nu am avut eu noroc – cunosc fete/femei care sînt prietene de-o viață, se înțeleg la fel de bine ca la început, nu s-au săturat una de alta, „trădarea“ nu pîndește din umbră. Însă adevărul este că femeile pe care le consideram prietene mi-au dat-o cel mai tare la gioale, ca să folosesc un limbaj din celălalt spectru, căci nici cu prieteniile între bărbați nu mi-e rușine, cu băutele și hăhăielile lor, cu „El este fratele și tovarășul meu!“. Oare prietenia aia „adevărată“ nu are gen?
Pe vremea cînd încă mai aveam o viziune romantică asupra prieteniei, aveam și mulți prieteni, cînd ajungeam vara în Vama Veche, de pildă, mă îmbrățișam cu jumătate din populația de acolo. Ce s-a ales de prietenii mei de atunci? De unii nu mai știu nimic, despre alții mai aflu cîte ceva tot de pe Facebook, le văd pozele cu copiii, cu pisicile, cu vacanțele. Cîteodată ne mai apucă nostalgia și ne mai scriem pe Mess – „Mai ții minte cînd…?“. Altă dată, încercăm să stabilim întîlniri „în amintirea vremurilor bune“ și rareori chiar reușim să ne adunăm undeva, blazați, la un Cico. Treptat ne însuflețim, remomorăm la nesfîrșit aceleași momente care ne leagă, rîdem mult, la final ne dăm seama cît de mișto ne-am simțit împreună, exact „ca pe vremuri“, promitem să repetăm figura cît de curînd, deși știm sigur că n-o s-o facem. Prietenia noastră e, de fapt, consumată, trăim doar rămășițele ei. Și e păcat pentru că cîțiva dintre oamenii mei de atunci îmi sînt și acum tare dragi, mă bucur de fiecare dată cînd primesc vești de la ei, e suficient să știu că sînt bine.
În fond, de cîți prieteni avem nevoie? Uneori e suficient unul singur? Sau… cît de singur te simți, de fapt, fără nici un prieten? După 35-40 de ani, viziunea romantică asupra prieteniei se transformă într-una pragmatică. Apar prieteniile de conjunctură, de breaslă, „partenerii“. Acei oameni pe care îi consideri prieteni, însă nu vei îndrăzni nicioadată să le bați la ușă după miezul nopții sau să le ceri bani împrumut, dar pe care îți face o plăcere reală să-i întîlnești uneori din an în Paște, pe la vreun tîrg de carte sau alte evenimente. Oameni cu care îți face o plăcere reală să stai la o bere, să împarți o masă, pentru că există lucruri în comun, aveți ce discuta, vă respectați reciproc. Sînt aceștia oare mai puțin prieteni? Să-i numim doar cunoștințe?
Am o prietenă pe Facebook de puțin peste 90 de ani. Nu mai vede bine, nu mai iese din casă, copiii și nepoții o vizitează cînd au timp. Pentru ea, Internetul, pe care a învățat cu multe eforturi să-l folosească, a rămas singura poartă deschisă spre lume. Singurii ei prieteni sînt cei de acolo, din acea lume intangibilă. Și poate cei din amintiri, oameni care au murit de mult. Prietena mea e tonică, comunicativă, viața ei merge mai departe.
Foto: Pepe Pont, flickr
