Ultimele zile din viața pisicii

Publicat în Dilema Veche nr. 822 din 21–27 noiembrie 2019
Ultimele zile din viața pisicii jpeg

Pisica părinților mei trage să moară, se stinge pur și simplu de bătrînețe. Știam cu toții că va sosi și clipa asta, deși nu eram pregătiți pentru ea, niciodată nu ești pregătit, nici măcar cînd e vorba de animăluțele cu care ți-ai împărțit o parte din viață. Cînd ai mei au găsit pisica corcită cu persană, cu botul turtit și o uitătură mai degrabă a dracului decît blîndă și sfioasă, cum îi șade bine oricărei pisici, mirosea a grajd – locul unde probabil că-și petrecuse ultimele luni –, avea blana încîlcită și lipită de spate, de la mizerie, și doar cîțiva dinți în gură. Se pare că trăise vremuri grele. Am spălat-o în cadă, eu și mama, a stat, de bine, de rău, însă după aia s-a cocoțat pe cea mai înaltă porțiune a gardului, de unde n-a mai coborît vreo două zile – ne arunca doar priviri urîcioase, pline de dispreț. Cînd i s‑a făcut foame, a venit. Mînca non-stop, mînca și torcea, apoi vomita și o lua de la capăt, de parcă n-ar mai fi văzut mîncare de un secol. Veterinarul i-a spus mamei că era o pisică trecută binișor de zece ani, că făcuse nenumărate rînduri de pui, dar mai ales că ar avea un carcinom în gură și că n‑o va duce mai mult de un an, maximum doi. Au trecut de atunci încă zece ani, zece ani senini și fericiți din viața ei de pisică, cu locuri calde unde să se cuibărească, mîngîieri și mîncare din belșug, cu o curte doar a ei pe care s-o „păzească“ de alte pisici vagaboande, exact ca un cîine. Acum e trecută de 20, „e bătrînă ca noaptea“, obișnuim noi să glumim pe seama ei. N‑a primit niciodată un nume, imaginația noastră n-a mers niciodată mai departe de alintul „muți“. E doar o pisicuță de pripas care s-a insinuat cumva în viețile noastre. Pînă s-o cunosc, nu‑mi plăceau deloc pisicile, acum sînt îndrăgostită de ele, dacă ajungi să iubești o pisică, le iubești pe toate. Pisica cu botul turtit și-a petrecut cîteva ierni la rînd în apartamentul nostru cu două camere din București și mereu s-a comportat gentil, ca o musafiră. Își găsea mereu locuri noi unde să se ascundă, dispărea pentru cîteva ore sau alte ore și le petrecea pe pervaz, uitîndu-se la vrăbii sau la schimbări subtile ale luminii de afară, doar pisicile văd și înțeleg astfel de lucruri. Nu ne deranja cu nimic. Doar seara, cînd ne uitam la cîte un film, îndrăznea să se urce în pat și să se așeze pe pieptul unuia dintre noi – aștepta să fie mîngîiată. Mi-am dat seama treptat că pisicile sînt niște ființe cu totul speciale, n-au stereotipii precum cîinii, nu te poți plictisi cu ele. Știu să comunice, au o gamă foarte largă de miorlăieli diferite, dacă le cerți sau le superi cu ceva, găsesc zeci de moduri total diferite ca să se răzbune.

În ultimele zile, de fiecare dată cînd sună telefonul și e mama, mă gîndesc că o să-mi spună că „gata“. Adevărul e că se chinuie, exact ca un om foarte bătrîn care simte că încă mai are în el un strop de viață și trage de ea cît poate. Chiar și acum instictul de supraviețuire e puternic, nu se lasă în voia morții cu una, cu două. Face eforturi să se ridice, să mănînce măcar un pic, deși nu mai poate să stea în picioare, mănîncă culcată, apoi se împleticește pînă la litieră. „Nu-mi mai povesti“, îi spun mamei, la telefon, „îmi face rău.“ Și chiar simt cum mi se pune un nod în gît. Vara trecută a stat cîteva zile la noi, cînd ai mei erau la mare, și deja nu era bine. Respira anevoie, se sufoca, îi tremura capul. Într-o zi a încercat să se urce pe birou și a căzut, atunci a scos un miorlăit foarte ciudat, de jale, de disperare, aproape uman. E cumplit de greu să asiști la suferințele unui animal bătrîn, pentru că nu poate să vorbească, nu știi ce să faci, cum să le alini, ți-e o milă infinită. E aproape la fel de greu ca în cazul oamenilor, în fond sîntem niște organisme alcătuite la fel, aceleași celule, aceeași durere, aceeași inimă care la un moment dat se oprește. În fiecare noapte mă rugam ca pisica să mai reziste, să nu moară aici, sub ochii mei. Nu suportam să o văd murind, să asist la acel moment de trecere – un animal viu, afectuos, care vine la tine cu cele mai bune intenții, ți se așază pe piept și toarce, să înțepenească, să se transforme într-o cîrpă. Adevărul e că dorința mea era egoistă – să ținem moartea cît mai departe de noi, să se întîmple în altă parte, pentru că nu reușim să înțelegem și să acceptăm că o ființă care există, chiar și o pisică, peste cîteva secunde nu mai este.

Însă nu e pentru prima dată cînd ne aflăm într-o astfel de situație, cînd avem de-a face cu sfîrșitul unui animal bătrîn. Anul trecut a murit cățelușa noastră care, la fel ca pisica, trăise mult și bine, peste 20 de ani, ceea ce pentru un cîine e enorm. Tot o cățelușă găsită pe stradă și care a fost, în toți anii care au urmă, calină și recunoscătoare pentru orice. A locuit mai bine de cinci ani cu noi, într-o garsonieră, apoi am „împrumutat-o“ pe termen nelimitat alor mei, care aveau curte și o viață mai așezată. Cîinele a dus-o bine, a fost iubit și răsfățat, însă, odată cu înaintarea în vîrstă, au început să apară rînd pe rînd toate beteșugurile aferente. La început a surzit, deși inițial o bănuiam că se preface, că e pur și simplu plictisită să mai răspundă la diferite comenzi și că a devenit mai indolentă. Apoi a început să nu mai vadă bine, cataractă probabil, ambii ochi îi erau cuprinși de albeață. Doar mirosul îi mai rămăsese intact și o ghida cu aceeași precizie spre mîncare, mai ales spre cea care îi plăcea, pentru că întotdeauna a fost un cîine mofturos. În ultimii ani devenise și mai mofturoasă, mai ursuză, scheuna și plîngea din orice, poate că o dureau oasele ei bătrîne, articulațiile, n-am știut niciodată, pentru că la fiecare vizită la veterinar, doctorul ne spunea că e perfect sănătoasă pentru vîrsta ei matusalemică. Ce putem face? Veterinarul ridica din umeri „Așteptați să moară. Sau, la un moment dat, alegeți a doua variantă…“ La un moment dat, a intervenit altceva – senilitatea. Și a fost, cel puțin în aparență, exact la fel ca la oameni, aveai senzația că stai cu un bolnav de Alzheimer în casă. Cîinele nu mai recunoștea pe nimeni, nu mai avea instinctul de a ieși afară ca să-și facă nevoile, făcea pe ea, îi puneam scutece, nu mai avea ore fixe de masă, nu mai știa dacă era noapte ori zi. Totuși, se agăța de viață. Uneori avea niște crize, o apuca o vrie și tropăia cu pași mărunți prin casă, izbindu-se de mobilă, oarbă și surdă. Era grotesc. Cu puțină vreme înainte să moară, am ținut-o în brațe, într-o noapte, cîteva ore și am mîngîiat-o. Nu părea să mai simtă mîna și mîngîierea. O singură dată, cînd am strigat-o pe nume, a tresărit și i-am surprins în ochi o frîntură de lumină, de luciditate, am regăsit acolo pentru cîteva secunde cîinele loial și bun care a fost cîndva.

Pînă la urmă, după luni întregi în care cîinele era din ce în ce mai rău, am ținut o ședință de familie și am ales a doua variantă. E aici o delicată problemă de conștiință, nimeni nu ne poate spune dacă am făcut bine sau am procedat greșit. Oare ai tu dreptul, ca om, să hotărăști pentru viața unui animal și cînd să-i pui capăt, chiar dacă viața aia a devenit chinuitoare și inutilă, o extensie fără rost a vieții adevărate? Oare ai dreptul tu, ca om, să hotărăști, la un moment dat, pentru propria ta viață atunci cînd ajungi atît de uzat încît nu mai poți să fii de folos nimănui, nici măcar ție însuți? Ai dreptul, ca om, să hotărăști pentru viața altor oameni, atunci cînd aparent nu mai există nici o speranță? Ai dreptul să curmi, să tai, să lași să moară? Dar există vreo formă de viață inutilă sau orice scînteie, rămășiță de viață e, de fapt, o binecuvîntare? Nu încerc să răspund la aceste întrebări, mi-e imposibil, doar cînd mă gîndesc la ele, simt că mă afund într-o negură de nepătruns, dincolo de umila noastră existență a tuturor – oameni, cîini, pisici. În fond, cu sau fără conștiință, bătrînețea și moartea sînt la fel pentru toți.

41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.
p 20 Sf  Augustin WC jpg
De ce scandalizează creștinismul?
Scandalul creștinismului stă așadar în neverosimilul lui. Însuși Dumnezeu vorbește, dar nu o face ca un stăpîn.
setea de absolut convorbiri cu christian chabanis jpg
Setea de absolut
Atunci cînd am întrevăzut cîteva adevăruri esențiale este dureros să simțim că, în măsura în care vrem să le comunicăm oamenilor, ele capătă limitele noastre, impuritățile noastre, degradîndu-se în funcție de acest aliaj.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
O femeie din București a fost pusă sub control judiciar, fiind bănuită de săvîrșirea infracțiunii de înșelăciune prin vrăjitorie.
Edgar Allan Poe, circa 1849, restored, squared off jpg
Prăbușirea casei Usher
Una dintre cele mai emoționante descrieri de arhitectură din literatura universală este tabloul creionat de Edgar Allan Poe în debutul nuvelei „Prăbușirea casei Usher”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum e să pleci în vacanță bolnav și complet epuizat
N-am mai fost într-o vacanță parțial din cauza pandemiei, însă mai mult din cauza faptului că nu mi-am mai permis o vacanță.
p 20 Ierusalim, Muntele Templului WC jpg
Loc disputat
De curînd, la Ierusalim au izbucnit din nou – dar cînd au încetat? – tensiunile pe esplanada Cupolei Stîncii.
Theodor Pallady jpeg
Scurtă oprire în biblioteca perfectă
Cel mai adesea afli despre autorii de cărți din cărțile altor autori: circulația bibliografică prin notele de subsol asigură ventilația academică din care se compune tradiția intelectuală a oricărei societăți moderne.
Zizi și neantul jpeg
Mare, trenuri și geamantane
Senzația pe care o am călătorind cu trenul nu poate fi înlocuită cu nici o alta: poate și pentru că ești cu atîția oameni în preajmă, într-o lume mobilă, o lume care o reface, în mic, pe cea mare din exterior.
p 24 D  Stanciu jpg
Cu ochii-n 3,14
Numeroasele avertismente de furtună ale RO-Alert de săptămîna trecută, unul emis chiar în timpul spectacolului Rigoletto, de la Opera Națională din București, cînd pe scenă se auzea replica „Furtuna e aproape”, au provocat un val de glume și ironii.
Zizi și neantul jpeg
Veri și obiceiuri
Am mai fost parte a unor vizite ca din Enigma Otiliei în care erai „servit” fix cu așa ceva: dulceață într-un mic castron transparent, una-două lingurițe, cel mai des de cireșe amare, și apă într-un pahar trainic.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Un înger păzitor pentru fiecare – cum recuperăm anii ’90?
Pe vremea cînd lucram la o revistă cu pronunțate tente erotice care se vindea ca pîinea caldă, am cunoscut mai întîi un stripper, apoi un gigolo. Cu care m-am întîlnit pentru a scrie un reportaj.
p 19 WC jpg
Ce valoare mai au simbolurile naționale?
Există în România o serie de simboluri naționale care sînt mai mult sau mai puțin cunoscute, însă cu siguranță extrem de puțin vizibile.
p 20 WC jpg
Adevărul în oglindă
Ghicitura poate fi înțeleasă nu atît ca limită, cît ca o condiție de posibilitate a cunoașterii.

Adevarul.ro

image
Închisoare pe viaţă în Marea Britanie pentru şoferii care produc accidente mortale. În ce condiţii se aplică pedeapsa maximă
Marea Britanie introduce pedeapsa cu închisoarea pe viaţă pentru şoferii care ucid, în cadrul unei ample reforme a justiţiei care a intrat duminică în vigoare, potrivit informaţiilor publicate de BBC.
image
O tânără şi-a dorit o noapte de vis în compania unui „Don Juan”. Idila s-a transformat în coşmar
O tânără care credea că va trăi o noapte de vis alături de un aşa-zis „Don Juan” s-a trezit a doua zi ca dintr-un coşmar. Bărbatul a fost condamnat pentru faptele sale.
image
Imagini din patiseria Paul din mall Promenada închisă de ANPC din cauza mizeriei şi a alimentelor expirate VIDEO
O echipa din Comisariatul pentru Protecţia Consumatorilor din Municipiul Bucureşti a constatat un mod defectuos în desfăşurarea activităţii Patiseriei/cofetăriei Paul, care oferea spre consum produse care pot pune în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.