Într-o „relație complicată“ cu limba română

Publicat în Dilema Veche nr. 811 din 5-11 septembrie 2019
Într o „relație complicată“ cu limba română jpeg

Acum cîteva zile, pe 31 august, a fost Ziua Limbii Române, un prilej pentru „nativi“ să posteze pe Facebook cîte o poezie clasică sau contemporană, cîte un citat sau un aforism, cîte o glumiță agramată, cu trimitere la vreun politician etc. Nu mi s-a părut să fi fost o zi de-o importanță majoră, cel puțin nu în spațiul virtual, a trecut ca multe altele. Totuși, pentru mine a fost un prilej să reflectez un pic la „relația complicată“, vorba Facebook-ului, pe care o am fără voia mea (căci nu ne alegem limbile și nici spațiile în care ne naștem) cu limba română. O relație care inevitabil durează o viață de om, n-ai cum să te rupi total, asta e, te poți îndrăgosti la un moment dat de limba franceză, de pildă, dar tot nu te poți despărți definitiv de limba română, așa că ești condamnat la un ménage à trois, à quatre și, mai departe, cît te țin curelele.

În școală eram considerată „bună la română“, adică scriam compuneri „cu expresii frumoase“, mă descurcam binișor și cu gramatica, iar ulterior, în liceu, colegii copiau după mine la teze sau îmi dădeau bobîrnace: „Zi-mi și mie ceva de Frații Jderi!“, nu învățam comentariile pe de rost, doar citeam literatură. N am fost niciodată la vreo Olimpiadă de limba română pentru că nu voiam să fiu ipocrită, pentru olimpiade chiar trebuia să tocești pe atunci, nu-mi propusesem să fac performanță. Mai degrabă participam la concursuri de literatură, de „scriere creativă“, am spune astăzi, pe care de obicei le cîștigam, în clasa a XI-a am cîștigat un dublu radiocasetofon care mi a prins tare bine, a derulat casete cu Beatles și Led Zep pînă la loc comanda. Și cred că a fost una dintre puținele dăți în care am cîștigat ceva concret cu limba română. Îmi amintesc că ăștia „buni la română“ se aflau mereu în eșalonul doi al copiilor inteligenți, pe primul loc erau matematicienii, fizicienii, chimiștii și, ulterior, informaticienii. De multe ori erau priviți cu indulgență, cu un zîmbet ușor strîmb – sînt ei oare buni la ceva? La liceele bune, în clasele de uman se ajungea „prin alunecare“, adică nimereau toți cei care nu intraseră la real și care nu aveau, de fapt, nici o treabă cu limba română și nici cu vreo altă limbă. Erau clasele boeme în care nu se învăța mai nimic, din nou copiii de aici erau priviți cu indulgență ca unii cu un ușor handicap față de ceilalți. De aceea am ținut morțiș să fiu într-o clasă de mate-fizică unde să am parte de colegi „deștepți“, nu de loaze. A fost un coșmar, de pe la mijlocul clasei a IX-a am pierdut orice contact cu matematica, n-am mai priceput mai nimic din ea, dacă împușcam un 5 sau 6 în teza la fizică mă consideram mulțumită. Totuși, rămăsesem aia „bună la română“, iar după ce am început să cîștig concursurile de literatură, profesorii de mate și de fizică au început să mă lase în pace – n o duce pe ea prea mult capul, dar e poetă! –, să mă scoată la tablă ca să rezolv cel mai banal exercițiu cu putință ca să mă treacă clasa. Abia printr-a XII-a am început să mă întreb la ce-mi va folosi mie pe viitor limba română. Vreau să fiu profesoară de română? Mi-am dat seama că nu, nu-mi doresc așa ceva, nu pentru că aș fi desconsiderat profesorii de română, puțini își dau seama chiar și în zilele noastre de rolul lor esențial în formarea unui copil, însă voiam să scap definitiv de școală. Faptul că aș fi putut avea un job tot într-o astfel de instituție rigidă care mă chinuise timp de 12 ani mă îngrozea. Așa că n-am dat la Litere sau la Jurnalism, așa cum se aștepta toată lumea, am ales o facultate vocațională, dar asta e o altă poveste. M-am gîndit vag că aș putea „să mă fac“ scriitoare, dar mulți mi-au zis că asta nu e o meserie. În plus, pentru mine adevărații scriitori erau pe atunci doar cei morți, de prin manuale.

La finalul anilor ’90 am început să scriu articole și să le public, iar relația mea cu limba română s-a complicat și mai tare. Pe atunci, pentru că încă se citea cam orice, de la ziare de duzină pînă la reviste elitiste de cultură, existau oameni care veneau din cu totul alte domenii și trăiau bine-mersi din și cu limba română. Mi-am dat seama că îți poți încropi o „meserie“ folosindu-te de limba română. Mă înșelam, era doar o formă de supraviețuire. Așa că mulți ani am supraviețuit vînzînd texte „la bucată“ – 10 lei reportajul, 30 de lei textul umoristic, 15 „povestea adevărată“ de tip telenovelă etc. (sumele sînt aleatorii). M-am gîndit: care e diferența între mine, care vînd texte (și implicit îmi „vînd“ un talent) și unul care vinde șaibe? Probabil că șaibele sînt mai utile. În toți acei ani de așa-zis freelance n-am fost în nici o vacanță, nu mi-am permis să-mi iau un laptop care mi-ar fi fost indispensabil, mi-am plătit însă întreținerea și mi-am cumpărat salam și pîine de la Alimentara. Și uite că m-am pomenit la 30 și ceva de ani tot într-o relație cu limba română. Îmi trecuse prin cap, desigur, să emigrez, chiar îmi făcusem un dosar pentru Noua Zeelandă, în CV mi-am trecut toate revistele la care lucrasem, plus vreo două televiziuni, cîteva premii de jurnalism, iar fata care se ocupa de dosare m-a întrebat candid: „Nu aveți nici măcar un liceu economic, ceva?“

Am început să public și cărți. Tot în limba română, desigur. Mi-am dat seama că la o carte muncești de mii de ori mai mult decît la un biet articol, nu mai e vorba doar de o șaibă, ci de un întreg mecanism complex care, la o adică, în România, valorează exact cît șaiba. Totuși, cărțile îți aduc și alte satisfacții – o mică și efemeră glorie, cîțiva cititori. Unii începuseră să mă numească „scriitoare“ și nu eram nici statuie în parcul municipal, nici o poză alb-negru în manualele de limba română. Dacă ai ceva orgoliu, te poți mulțumi și cu atît, cu cărțile tale, cu „arta“ ta care nu se vinde (trebuie să vinzi peste 5.000 de exemplare ca să-ți cumperi acel indispensabil laptop), cu un mic nume. Însă eu nu sînt un om orgolios și mă întreb de multe ori unde am greșit, dacă am greșit, în relația asta complicată cu limba română. Pentru că de cele mai multe ori o consider o relație păguboasă. Mi-am mai dat seama de un lucru – din limba română nu prea poți să ieși. E o limbă „mică“, oricît ne am închipui noi că e o comoară și, în felul ei este, dar își au și alții comorile lor. Ca să treci granițele într-un mod onorabil ca scriitor ai nevoie nu doar de talent, ci și de noroc. La noi nu există agenți literari, nici n-ar avea ce să facă aici, nu se bat editurile pe tine, nu-ți dă nimeni un avans pentru un viitor bestseller pe care o să-l scrii în trei ani, ești pe cont propriu, aștepți cîte un tîrg de carte și alte întîmplări fericite ca să simți că exiști și tu pe o hartă a lumii. Și cînd ajungi la un tîrg mare de carte, îți dai seama că își au și ei scriitorii lor. Mii. De toate nivelurile. Care așteaptă, la rîndul lor, întîmplări fericite. De ce s-ar înghesui nemții sau francezii să citească o cărticică tradusă din limba română?

Așadar, iată-mă la 40 de ani într-o relație neschimbată cu limba română, la fel de tandră, la fel de plină de duioșie, la fel de ingrată. Scriu altfel acum decît la 18 ani, desigur, scriu mai matur, scriu „profesionist“, poți să mă trezești din somn și să încropesc un articol de 5.000 de semne. Însă nu mă pricep la nimic concret, nu știu să bat cuie și să întind cabluri, nu știu să folosesc o mașină de cusut, nu știu să îngrijesc bătrîni, nu am alte skill-uri, doar știu să jonglez cu niște cuvinte. La ce-mi folosește? Cînd regret că n-am plecat din țară la timp dau vina tot pe ea, pe limba română, am rămas aici ca să fiu prizoniera acestei limbi. E o limbă frumoasă, îmi place să o redescopăr, să reactivez arhaisme, să caut etimologii. E o limbă luxuriantă, îmi place să mă pierd prin hățișuri. Mă enervez cînd cei mai mulți își bat joc de ea și o „strică“, o desconsideră, așa cum eram desconsiderați în liceu noi ăștia „buni la română“. Așadar, avem o limbă, din întîmplare se numește limba română, unora – cum mi s-a întîmplat mie – le-a trasat un destin… ce facem cu ea?

Foto: flickr

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Ce îi distrează la culme pe americani în România. „Nu eram pregătit pentru asta, dar n-a fost așa rea pe cât aș fi crezut” VIDEO
Americanii de la Lifey au realizat pe Youtube un top cu 22 de lucruri pe care ei le consideră amuzante și despre care spun că sunt specifice României. Este vorba, spun ei, despre „șocuri culturale românești”, povești haioase sau tradiții fascinante
image
Băiatul unei românce a fost aruncat de colegi sub tren, în Italia. Imagini cu puternic impact emoțional VIDEO
Un băiat în vârstă de 15 ani, fiul unei românce, a fost atacat de câțiva colegi în Italia. Tânărul a fost victima unei tentative de omor la care a supraviețuit în mod miraculos după ce a fost aruncat sub un tren.
image
Cum și-a pierdut Florina Cercel marea iubire. Artista și bărbatul care a cucerit-o au murit de aceeași boală, la jumătate de veac distanță VIDEO
Artista Florina Cercel a povestit într-un interviu drama trăită la vârsta de 29 de ani, când a pierdut o sarcină iar, la scurt timp, iubirea vieții ei s-a îmbolnăvit și a murit.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.