De ce nu mi-a plăcut la Roma? (I)
Am obosit. Acasă fac zilnic 10.000 de pași, de puțină vreme am intrat în gașca plimbăreților care își numără pașii cu ajutorul aplicațiilor de pe telefon (o să vă povestesc odată ce cursă cu obstacole înseamnă cei 10.000 de pași prin București), iar aici, în fiecare zi, am depășit lejer 20.000, fără să-mi propun nimic. Mă așez pe o treaptă îngustă din Piața Veneția, n-am loc în altă parte, toate băncile și bordurile mai de soi sînt deja ocupate. Mă odihnesc alături de alți o sută de turiști, îmi aprind o țigară. Semănăm cu toții cu niște balene eșuate pe unul dintre bancurile de nisip ale Romei. Unii fumează la fel ca mine, cel puțin jumătate mănîncă cu îndîrjire înghețată – a cîta pe ziua de azi? – (ți se spune că înghețata e un must la Roma, trebuie să mănînci înghețată la fiecare popas), alții ronțăie te miri ce de prin rucsacuri, cîțiva gîlgîie apă cu sete. Lîngă mine sînt doi tipi care vorbesc într-o limbă slavă, în primul moment nu-mi dau seama dacă e poloneză, cehă sau slovacă, sîrbo-croată. Bulgară nu e, după trei veri petrecute la marea lor o pot recunoaște de la o poștă. În plus, noi, românii din sud care ne chinuiam să prindem posturile TV bulgărești în timpul regimului comunist, avem bulgara în sînge. Parcă nu e nici cehă. După vreo cinci minute, ajung la concluzia că e sîrbo-croată. Un japonez stă de unul singur, admiră și clipește des. Mai încolo aud dulcele grai. Două doamne trecute de 60, cu un accent de Galați (pot să bag mîna în foc pentru asta), împart aceeași bordură. „Șe fașem, dragă, noi acuma? Eu zîc să merjem să bem o cafia șî, dup-aia, merjem la hotel, că mă dor pișoarele… “ Da, și pe mine mă dor picioarele. Rău. Mă doare și un șold. 25.000 de pași e mult pentru un om care își petrece viața în fața unui laptop, deși m-am „antrenat“ pentru Roma pe Calea Victoriei. De dimineață am avut ambiția să merg pe jos din cartierul Monteverde pînă la Colosseum. În fond, n-am venit la Roma ca să mă plimb? Google Maps îmi dădea o oră și zece minute, o nimica toată. Am coborît colina pe niște trepte, multe trepte, la umbra pinilor, totul în jur era înflorit și luxuriant, mă simțeam ca la Grădina Botanică, iar în jurul meu nu era nici țipenie, nici picior de turist, apoi am trecut rîul și am mers, am tot mers prin soare, un soare de octombrie care dogorea precum cel de final de august. Am ajuns la Colosseum însetată, așa că nici nu m-am mai gîndit că pakistanezii sau indienii sau ce-or fi fost ei făceau speculă cu banala apă de băut, am dat doi euro și am înșfăcat o sticluță. Toți turiștii erau cu ape din astea în mînă, cred că se îmbogățeau băieții, nu glumă. Apoi am privit coada uriașă cu un mic sentiment de triumf – aveam un skip-the-line cumpărat de acasă, 95 de lei doi în unu, Colosseumul și Forumul Roman. Mi-am căutat voucher-ul în telefon și m-am dus direct la Security, așa cum scria acolo. „Nu mai puteți intra, ați întîrziat 15 minute!“ – îmi zice italianul grăbit, vrea să treacă la următorul, sînt cel puțin 50 care își agită telefoanele. Într-adevăr, pe voucher era trecută și o oră – 11,55 –, dar nu mă așteptam să fie atît de stricți. „Păi, înseamnă că mi-am pierdut biletul… și banii?“, îngaim eu. You missed it, you missed it, repetă italianul. Ce pot face? Aș putea să stau la coada aia pe care o privisem cu superioritatea turistului bine pregătit și documentat. Mă învîrt în jurul Colosseumului, trag cu ochiul printre crăpăturile zidului la interior, gata, am fost acolo, renunț. Mă duc spre intrarea Forumului cu cealaltă jumătate de bilet de pe voucher. Cică e skip-the-line, dar mi se spune să mă așez la o coadă exact ca cealaltă, singurul avantaj este că nu mai trebuie să stau la coada de la casa de bilete. Coadă lungă, dar merge repede, soarele ne bate în cap, îmi mai iau o apă de la pakistanezi. Apoi, vreo două ore mă plimb printre ruine, mă mai lipesc de cîte un grup ca să ascult ce le spun ghizii în engleză, unii sînt foarte pasionați, bravo lor! Îmi place aici, e mai degrabă un parc decît un sit arheologic, mă surprinde și mă bucură faptul că mulți dintre turiști sînt chiar italieni, cu familia, cu școala, cu copiii în cărucioare. Oare de ce la noi nu vin oameni de la Slatina sau Tecuci ca să viziteze Bucureștiul? E foarte cald, mă întreb oare cum se poate vizita locul ăsta vara, la 40 de grade, mi se pare imposibil. Găsesc un loc la umbră, pe o piatră, sub un măslin. Nici nu mă așez bine, că dau năvală sub măslin vreo zece americani, se pun și ei pe piatră, beau apă, răsuflă greu, mă dau mai la o parte, ca să încapă toți. „Ei, cum e să te odihnești pe pietre care au fost atinse de mîna omului acum două mii de ani?“, îi întreabă ghidul, care e cam tînăr și neliniștit și, după nici cinci minute de odihnă, zice „Hai!“. Americanii se ridică dezamăgiți și-l urmează mai departe, prin soare. Ce bine că n-am ghid și că sînt de capul meu! Mai rămîn sub măslin pentru o vreme și mă uit la toți acești turiști care mișună printre statui ciuntite, fără capete sau brațe, printre coloane, arcade, rămășițele unei lumi îndepărtate care acum ți se pare nerealistă, de parcă nici n-a existat vreodată. Nu pot să mi o imaginez vie, așa cum probabil că nici oamenii ăia nu și-ar fi putut imagina că peste două mii de ani vor veni aici niște indivizi în pantaloni scurți, înarmați cu niște bețe lungi cu obiecte dreptunghiulare în vîrf care filmează și fac poze. Da, sînt două lumi care nu se intersectează, nu mai au nici un punct de tangență, așa că a fi turist începe să mi se pară o ocupație inutilă, o pierdere de vreme. Totuși, merg cu hoardele dezlănțuite mai departe, gata, nu mă mai pot rupe de ele nici dacă aș vrea, în centrul Romei sînt peste tot.
Mă ridic de pe treapta mea din Piața Veneția și mă urnesc cu greu mai departe. Nici nu mai am nevoie de hartă, urmez pur și simplu un grup sau altul, tot voi ajunge undeva. Este pentru prima oară cînd călătoresc cu o listă pe care mi-am notat ce vreau să văd în fiecare zi, adică este pentru prima oară cînd „bifez“, mare greșeală! Altădată mă pierdeam pur și simplu prin oraș, fără GPS, fără Google Map, era mai bine. Azi mai am pe listă Fontana di Trevi, Piața Spaniei și, dacă oi mai putea, oi merge și în „ghetto“-ul evreiesc ca să mănînc carciofi alla giudia. Dar mai e mult pînă atunci, să le luăm pe rînd. Încă o străduță îngustă care ar fi fost fermecătoare dacă nu ar fi fost ticsită și plină de suveniruri și, după colț, Fontana di Trevi îmi apare în față. Rămîn cu gura căscată – nu, nu e supraevaluată, e pur și simplu magică în lumina aia de după-amiază, cu soarele care bate direct pe ea, contrastul dintre albul imaculat al pietrei și azuriul ăla incredibil al apei. Doar că nu prea o poți vedea de americani, japonezi, români, selfie sticks și alte naționalități. Îmi fac cu greu loc prin mulțime, aș vrea să ajung pînă la apă și s-o ating, o dorință copilărească, polițiștii îi fluieră pe cei care se așază pe ghizd. Cu tot cu polițiștii de față, un tînăr sprinten o ia la fugă cu o poșetă în mînă și se pierde pe o străduță. Am mai văzut vreo doi pe la Colosseum – nu, nu erau de-ai noștri. A fi hoț de buzunare în Roma cred că e o meserie profitabilă. Așadar, dau și eu din coate, cobor cîteva trepte, mă înghesui între doi chinezi mici, le pot scuipa semințe în cap, vorba aia, de aici văd bine fîntîna. Molipsindu-mă de la cei din jur, fac ce n am mai făcut niciodată – îmi fac un selfie. Cînd ești la Roma, poartă-te ca romanii! Sau ca turiștii. Apoi, o sun pe mama pe WhatsApp, nu sînt singura, mulți vorbesc cu rude de prin țările lor. Acum zece ani, mama a fost la Roma și a aruncat un bănuț în Fontana di Trevi, sperînd că se va reîntoarce. Nu s-a reîntors, acum are 70 de ani, nu e sigură că o va mai face vreodată. „Uite, mamă, ce am eu în spate! Ți s-a împlinit dorința, ești la Roma!“ A fost cel mai emoționant moment al excursiei mele. Am plecat de la Fontana di Trevi și mi-am pus o întrebare, a fost pentru prima, însă nu pentru ultima oară: mama, ca mama, dar oare ce caut eu în orașul ăsta cu care n-am nici o chimie? Dar voi povesti mai multe și voi trage și niște concluzii data viitoare.
Foto: wikimedia commons
