Un exercițiu de admirație
Pe cîțiva dintre traducătorii de literatură română din acest Dosar i-am cunoscut în urmă cu niște ani la Iași, la FILIT, și mi s-au părut un grup cu totul aparte față de cele de scriitori, pe care le cunoșteam deja foarte bine. Un grup simpatic în care se simțea apartenența la breaslă, fără fițe și orgolii inutile, cum se întîmplă uneori printre scriitori, oameni care purtau discuții filologice detașate și pe care îi unea dragostea pentru limba română. Tocmai această preocupare permanentă a unor străini față de limba noastră, pe care de multe ori o desconsiderăm, o limbă „mică“ și prea puțin importantă din Europa de Est, m-a emoționat. Cum poți să faci din limba și literatura română o „profesie“ și mai ales de ce această alegere? Înțeleg cînd e vorba despre engleză, franceză, germană, limbi universale, totuși de ce tocmai limba română?
Cred că este prima și cea mai banală întrebare care li se adresează, în general, traducătorilor din limba română. Pentru unii dintre ei n-a fost neapărat o alegere, a fost o întîmplare, o conjunctură, alții au origini în România sau i-a adus destinul aici. Însă de la a vorbi bine limba și pînă la a traduce literatură este, totuși, un pas dificil, pentru că traducerea presupune, dincolo de cunoșterea limbii, un talent, o muncă de creație, reinventezi literatura într-o limbă care, de fapt, nu-ți aparține. De aici, o admirație a mea și mai mare față de traducătorii de literatură română. De multe ori, cînd îi ascult vorbind în română, devin conștientă, de fapt, de frumusețea limbii pe care mulți dintre noi o ignoră (ca să nu mai vorbim de aceia, în funcții importante, care pur și simplu își bat joc de ea). Așadar, puteți considera acest Dosar în primul rînd un exercițiu de admirație față de acești oameni. Am reușit să-i adunăm laolaltă în paginile revistei doar pe o mică parte dintre ei, mai sînt și alții, mulți dintre ei s-au format datorită unui program de burse al Institutului Cultural Român, care s-a desfășurat între 2006 și 2012 și a fost coordonat de Florin Bican, el însuși traducător.
Florin povestește la rîndul lui, într-un text din Dosar, despre acest program și importanța traducerilor. Pentru că, dincolo de exercițiul de admirație pe care l-am pomenit, apar alte întrebări: ce se traduce? ce se întîmplă cu cărțile după ce au fost traduse? cum este receptată literatura română în alte țări, unele foarte îndepărtate, precum Brazilia? (Aflăm de la Fernando Klubin că acolo literatura română este considerată „exotică“ chiar dacă e prea puțin cunoscută – totuși, să-l traduci pe Lucian Blaga în portugheză, pentru cititorii brazilieni, mi se pare ceva.) În cele mai multe cazuri, traducătorii joacă rolul de agenți literari (în absența unora), propun cărțile editurilor din țările lor, organizează evenimente, promovează cărțile românești, așadar profesia nu mai presupune doar talent și aplecare spre limba română, devine un job full time, arareori unul bine plătit, cu realizări cunoscute mai ales în cadrul breslei. Acești oameni nu sînt faimoși în lumea culturală românească, totuși, prin ceea ce fac, ei sînt poate cei mai autentici ambasadori ai culturii române.
Ilustrație de Ion BARBU
