Unde am mîncat cel mai bine în Europa? (2)

Am descoperit un Top 20 gastronomic al bucătăriilor statelor europene, întocmit de farandwide.com. Pe primele trei locuri se află, în mod previzibil, Spania (și Portugalia), Franța și Italia. Și pentru că tot se apropie sărbătorile cu sarmalele și piftiile lor, m-am amuzat întocmind un top personal (și sentimental), amintindu-mi de mîncarea mai bună sau mai proastă de prin orașele și țările europene pe unde am fost. Desigur, topul meu e pur subiectiv, sînt țări unde nu am ajuns încă sau țări pe care nu le‑am luat în calcul pentru că nu am mîncat acolo nimic specific sau tradițional, din diferite motive. Așadar, iată primele șase locuri:

6. Viena, Austria. N-aș fi inclus Viena în topul meu – n-am stat acolo decît două zile și jumătate, un timp în care nu știi ce să faci și ce să vezi mai întîi, iar mîncarea trece pe planul doi – dacă un coleg de redacție nu mi-ar fi recomandat un restaurant de cartier specializat „pe șnițele“. Nu-i pomenesc numele, localnicii stau la coadă cîte o jumătate de oră ca să prindă o masă, poate că n-ar fi bine să intre și în circuitul turistic, oricum sînt multe alte locuri în Viena unde se pot mînca șnițele bune. Am mers vreo trei kilometri din centru, prin frig, ca să ajung la restaurantul respectiv care din stradă nu-ți face nici o impresie. Am intrat și timpul a rămas suspendat undeva – primul salon era pentru fumători, era un fum să-l tai cu cuțitul, ca-n vremurile vechi ale crîșmelor bucureștene, atmosfera era una dinainte de război, orice război, un bar, o sobă, ceasuri și fotografii pe pereți, mese lungi, uzate de la coatele sprijinite pe ele, pe la mese vienezi între două vîrste, roșii la față, cheflii, se înfruptau din șnițele cît roata carului, miroasea a prăjeală de-ți muta nasul, ce-ți puteai dori mai mult? Am găsit un colț de masă, la fumători, am băut un vin la carafă, subțire, îndoit cu sifon, aluneca plăcut pe gît, am fumat, am mîncat doar jumătate din șnițel și un sfert din salata de cartofi, am ascultat limba din care nu pricepeam o iotă, am fost părtașă la toată veselia din jur, nu-mi mai venea să plec de acolo. Șnițelul mi l-am luat la pachet și, pentru că aveam avion a doua zi, în zori, n-am renunțat la el, l-am dus la București, în bagajul de mînă, rămășițele imperiului au ajuns acasă.

5. Italia (de fapt, Sicilia). Italia e pe primul loc al topului farandwide.com și probabil pe bună dreptate. Însă dacă nu te dai în vînt după pizza sau după paste care pentru mine reprezintă mereu ultima opțiune din meniul unui restaurant, nu te poți bucura cu adevărat de mîncarea de acolo. Totuși, în Sicilia n-am murit de foame, ba dimpotrivă, la fiecare pahar de vin (vinuri seci, aspre, de sol vulcanic) sau Aperol Spritz comandate, în localurile mai puțin turistice ni se aduceau bruschete sau diferite patiserii din partea casei, așa că pentru că am băut mai tot timpul, am fost tot timpul sătui. Nici nu ne mai venea să comandăm un fel principal. Totuși, două experiențe m-au marcat definitiv din punct de vedere gastronomic și nu numai. În piața de pește din Ortigia era un stabiliment chiar pe malul mării unde se scoteau niște mese afară, fără pretenții, pe la spartul tîrgului, care se umpleau de lume doar pentru vreo două ore. Iar mesele se umpleau la rîndul lor de platouașe cu antipasti – explozie de culori și de gusturi, pește, prosciutto, brînză, stridii, măsline, roșii dulci uscate la soare, toate mergeau de minune cu un vin la carafă, în februarie, la 18 grade. Amintirea asta atît de solară m-a urmărit multă vreme. A doua experiență italiană se numește anghinare, carciofi, o legumă miraculoasă care la ei costă un euro kilogramul și la noi nu se prea găsește decît în borcănașe minuscule de 5 euro prin supermarket-uri.

4. Sarejevo, Bosnia și Herțegovina. Asta chiar a fost o surpriză. Am stat doar o noapte la Sarajevo și, perindîndu-ne prin bazar, am gustat din tot, am luat cina de trei ori, la prețuri aproape ridicole, întreruptă doar de cîteva reprize de tras din narghilea, din lula cea aromată. Într-un loc am mîncat Bosnian plate – un platou cu roșii, ardei, vinete, ceapă și alte legume umplute cu carne tocată de vită, de oaie și de gîscă, în altul am luat cevapi, cu lipie proaspăt scoasă din cuptor și ceapa fin tocată, cu un soi de ayran gros, gustos, în altul am încercat niște frigărui de miel. Tot bazarul acela e o splendoare balcanică, plină de arome și de pace astăzi, însă mănînci și vezi în jur clădiri care încă au urme de gloanțe. Îți amintești că Europa recentă nu este nici pe departe despre mîncare, bunăstare, tihnă. M-aș reîntoarce la Sarajevo oricînd.

3. Madrid, Spania. Mi-a plăcut absolut tot ce am mîncat la Madrid, în diferite locuri. De la Cervecería 100 Montaditos, un soi de lanț de fast-food local, studențesc, plin de viață (și de angajați români), cu mini-sandvișuri la 1 euro, umplute cu te miri ce și cu o bere excelentă la halbă, la Marcando de San Miguel, o piață gourmet, unde mi-am propus să-mi petrec vreo oră, dar am stat o jumătate de zi, tot gustînd și degustînd gazpacho, fructe de mare, cîrnăciori uscați, tapas minuscule, vinuri, fileuri de pește, doar pentru că în jur era atîta forfotă, culoare, plăcere de a mînca și a bea, oriunde, oricum, pe tejghea sau în picioare. Mi-a plăcut și faptul că la orice local, chiar și la chioșcurile din parcul Retiro, vinul la pahar era de calitate, nu orice poșircă, vedeai sticla, ți se turna din ea o cantitate generoasă, nu cei 150 de mililitri „regulamentari“ în România. Mi-a plăcut acea duminică în care am luat-o la întîmplare pe străduțele de pe lîngă Puerta del Sol, încercînd să dibuiesc un local cu o paella bună și, printr-un mare noroc, am dat peste un restaurant într-un gang unde ieșiseră familii întregi de madrileni la masă, cu bunici și nepoți. N-am putut s-o mănînc pe toată, deși era doar „o jumătate de porție“, adusă pe un soi de piedestal, mi-am pierdut timpul încercînd să identific toate acele animăluțe marine care zemuiau înăuntru, apoi – plăcut ghiftuită și ușor amețită de vinul bun – am fost să văd muzeul Thyssen-Bornemisza, cel mai mișto muzeu pe care l-am văzut vreodată cu burta plină.

2. Porto, Portugalia. De fapt, am ajuns într-un oraș satelit al Porto-ului, Matoshintos, și am nimerit la bodega mătușei Julia, o coșmelie mizeră la ora prînzului, atunci cînd se face siesta și mesele nu se curăță, sînt în descompunere, unde nu mănîncă decît pensionarii din cartier și muncitorii în construcții. Unde mătușa Julia, care cîntă în timp ce gătește și aduce mîncarea la masă, este unicul angajat, ea centrează, ea dă cu capul, nu cunoaște nici o limbă în afară de portugheză, însă se înțelege cu mușteriii străini care au nimerit întîmplător acolo prin zîmbete și semne. Gătește zilnic doar trei feluri de mîncare – porc, rață și orez cu fructe de mare. Iar în bolul acela cu orez cu fructe de mare pe care îl face la fel probabil de 40 de ani – 10 euro pentru patru persoane – este, de fapt, toată Portugalia, cu lumina, lejeritatea, oceanul și istoria ei.

1. Bulgaria. Probabil că o să vă mire această alegere pentru locul întîi (n-am fost în Grecia, ce-i drept!), însă eu, una, de-abia aștept să mă întorc în fiecare an pe litoralul bulgăresc, cel din partea de nord, Dobrogea „noastră“, Dobrogea „lor“, pentru mîncare. În nici o altă țară în care am fost nu am pîndit cu nerăbdare orice vagă senzație de foame, pentru a avea un pretext de a mă așeza la masă. Și de multe ori mă mulțumeam doar cu o salată, cu legume proaspăt culese de prin grădinile din jurul restaurantelor, legume cu un gust pe care aproape că-l uitasem, nu doar faimoasele roșii, dar și ardeii care pentru mine reprezintă chintesența ardeiului de pretutindeni, cu telemea grasă, sărată, din belșug, alături de lipia caldă cu usturoi. Însă mai sînt și scoicile pe care inițial le-am descoperit la Dalboka, un loc plăcut, dar deja prea „comercial“ și aglomerat, și le-am „aprofundat“ în localuri mai mici cum e cel de la Șabla, pe malul mării, unde nu-ți poți dori altceva decît bolul uriaș cu midii natur cu gust de mare și o carafă cu vin. Dar și pești cumsecade și nepretențioși din Marea Neagră – hamsia, aparent neprietenosul, dar dulcele guvide, alți peștișori cu un nume încă intraductibil pentru mine – le-ai scos șira spinării și i-ai înghițit, dar și peștii mai speciali, mai „de domni“ – bibanul de mare și inegalabilul calcan. Micii lor lunguieți, cu gust de kebab, supele, plăcintele cu brînză, iaurtul răcoritor și nectarul de piersici pe care l-am trecut granița și l‑am (re)adus acasă (pe timpuri se găsea la „Fortuna“). Atenția și zîmbetele celor care te servesc și cu care nu ești obișnuit în România. Micile restaurante sătești, ascunse prin curți, inundate de verdeață, femeile care vînd legume în piețe improvizate. Mi-e foarte dragă Bulgaria asta de pe malul mării, cea de dinainte de all-inclusive-uri, mă simt acolo acasă.

Foto: Anda Docea