Voci, trăncăneli, șuete

Dacă aș fi scris în limba engleză, aș fi intitulat acest text Little talks, ceea ce s-ar fi tradus într-un mod drăgălaș prin „discuțiuțe“. Eventual, Little chats, care ar fi fost „conversațiute“ sau „șuețele“. Trăncăneli, flecăreli… Întotdeauna mi-a plăcut să trag cu urechea la ce vorbesc oamenii străini, în diferite situații, și niciodată nu am considerat asta o impolitețe, cu toții avem de fapt urechea aplecată spre bîrfe, chiar spre cele ale unor necunoscuți. Și cum să cunoști mai bine oamenii la modul general decît ascultîndu-i? Îmi plac oamenii, îmi place să-i observ și să-i ascult de la distanță, fără să mă implic, cînd sînt eu însămi în miezul unei conversații mi se pare că pierd toată esența.

M-am reîntors pentru cîteva zile într-un orășel din Ardeal care mi-a devenit drag, cu foarte mult chef de toate aceste „șuețele“, toate aceste trăncăneli ardelenești, cu „Dă-i pace!“ și „Îi vreme“, cu uimiri sincere și cu întrebări care de multe ori încep candid cu „oare“ – „Oare cu ce să vă servesc?“, „Oare mai aveți nevoie de o pătură în plus?“. Oamenii de aici au ceva care în sud s-a pierdut – o puritate, o inocență, și nu mă gîndesc doar la generațiile mai vechi, „nealterate“, care de multe ori au copilărit la țară, într-un cadru idilic etc., mă gîndesc și la cei tineri, foarte tineri chiar, 18-20 de ani, sînt copii discreți, respectuoși, chiar și atunci cînd trag cîte un chef sau vor să agațe cîte o gagică, le lipsesc șmecheria, vrăjeala, abureala, așa cum le înțelegem noi, bucureștenii, de pildă. La pensiunea unde stăm și de unde scriu acum, la restaurantul de la parter e o nuntă mititică, cu vreo 50 de oameni. Pe la prînz începuseră să vină nuntașii, cuplușoare de prin satele din jur – ele îmbrăcate în niște rochii sclipicioase, foșnitoare, de un kitsch înduioșător, care se asortau perfect cu costumașele bleumarin sau grena ale soților, iar în fața fiecărui cuplu mărșăluia hotărîtă cîte o babă, mămăița, mama-mare, stîlpul de rezistență al oricărei familii. Babele astea erau ca trase la indigo – mici, pătrățoase, zdravene, rumene în obraji, cu batic legat sub bărbie, cu niște costumașe maro, cu fuste largi, regulamentare, pînă sub genunchi, și cu laibăr în partea de sus (țin minte cum se numește de la bunică-mea, care le cosea femeilor de la țară, de pe lîngă Cluj, astfel de haine de sărbătoare). Uitîndu-te le fetele în rochii „de gală“, fiice, nepoate, urmărindu-le mersul și formele corpului, poți întrezări babele de peste încă o generație. Asta îmi place în Ardeal – senzația de trăinicie, de continuitate, garanția că lumea asta „normală“ n-o să se schimbe în punctele ei esențiale, n-o să se dea peste cap niciodată.

Revenind la little talks, oamenii vorbesc aici mult despre cifre, e un soi de pragmatism blajin care se insinuează în conversație, totul se poate măsura, timpul, orele de muncă, distanțele, găinile din gospodărie, recolta, litrii de țuică pe care i-ai „produs“ în acest an, cîți ari de pămînt? cîți frați?, cîți copii?, cîștigul. Cifrele dau vieții o stabilitate. La o masă dintr-unul din restaurantele locale, trei bărbați mîncau, beau vin și discutau despre cît de scumpă e viața la Cluj. Și de ce e așa. Unul dintre ei a venit cu o explicație făcînd niște calcule simple. La Cluj, părinți din toată țara își trimit copiii la facultate, ei economisesc bani, alegînd Clujul în locul unor facultăți din străinătate, cum se poartă acum. Cît te costă să ții copilul la facultă în Anglia, cu tot cu cazare în campus, taxe, bani de buzunar etc.? „Păi, de x ori mai mult, așa că părinții sînt dispuși, dacă tot nu cheltuiesc atîția bani, să plătească 400 de euro chiria copilului în Cluj și așa cresc chiriile la apartamente, sînt dispuși să le dea mai mulți bani de buzunar, că doar sînt în România unde, teoretic, e mult mai ieftin și așa ajung crîșmele să aibă prețuri ca afară.“ La un bar, în zona de fumat, se discută despre metri și suprafețe, undeva o casă e în construcție – și de cîți metri pătrați de gresie de exterior va fi nevoie? cîți centimetri vor avea treptele scării interioare? despre cîte băi vorbim, de fapt? la ce folosește un living de 16 mp? Din nou cifre, suprafețele se transformă în bani cheltuiți, toată lumea se pricepe la construcții, iar tinerii, care nu au mai mult de 30 de ani, dar se pare că toți sînt deja însurați și pe la casele lor, încep să se contrazică, să compare cu casele altora, apoi cu prețurile de la Cluj – orașul mai mare și mai scump va fi mereu un etalon sau există un inevitabil complex de inferioritate al orășeanului „mic“. Îmi dau seama din toate aceste conversații că se conturează o microeconomie regională, satele se depopulează, depind de orășele, orășelele depind de orașul cel mare, lucrurile cumva funcționează, viața merge înainte, e bine că se construiește, ci nu se distruge.

La pensiunea unde va avea loc nunta cea mititică, tot personalul feminin își pierde vremea la țigări, cafele și șuete pe cele cîteva bănci de afară. Au aranjat deja sala – mesele, buchetele de trandafiri albi, au adus chiar și carafele cu jinars pentru aperitive, cîte una pe fiecare masă, din bucătărie miroase îmbietor a ciorbă de perișoare. Femeile de diferite vîrste – cameriste, chelnerițe, bucătărese – au o cochetărie specifică zonei, frecventează probabil același gen de coafor, de „salon“, au aceleași glasuri cîntate. Și numără. Porțiile, invitații, le iese numărătoarea, apoi încep să discute despre cum e să faci față „la sală“, dacă sînt 50 de clienți se descurcă o singură persoană, însă vara, cînd e deschisă și teresa și ai 70 de mușterii, e nevoie de cel puțin două pe tură. Apoi vorbesc despre nunți, nunțile la care servesc sau pentru care gătesc, apoi despre propriile lor nunți de acum cinci, zece, cincisprezece ani și ai senzația că momentul acela precis marchează o rupere în două a existenței fiecăreia – viața de dinainte și cea de după nuntă, despre nunțile surorilor și despre viitoarele nunți ale fiicelor, nunta de astăzi cu care nu au o legătură directă, însă participă totuși la ea, este doar o reiterare, un dacă-doriți-să-revedeți, un follow up. Mereu mă surprinde cu cîtă seriozitate pregătesc și trăiesc oamenii de aici petrecerile importante din viața de familie, cu cîte luni înainte se stabilește localul (poate și pentru că nu sînt prea multe), cîtă atenție acordă tuturor detaliilor care mie sau altora ca mine pot să ni se pară niște fleacuri. Nici nu mai contează prea mult cine cu cine se însoară, cine a născut și acum are botez, cine a mai făcut 18 ani și-și sărbătorește majoratul, mai importantă este ideea de a lua parte și a fi parte din toată această sărbătoare colectivă, ca mai apoi, după ce cheful se termină, să te întorci acasă și să-ți bifezi pe un carnețel nunțile trecute și viitoare sau alte petreceri – cîți invitați? cît a costat meniul? – ca să poți invita la rîndul tău, ca să te asiguri că banii „investiți“ se vor întoarce, în fond e doar un circuit al lor în cadrul comunității, dar și că bucuria „investită“ se va întoarce la tine, va veni momentul în care se vor bucura și alții, aceiași, de bucuria ta. Din nou, toate aceste calcule, inclusiv cele emoționale, dau vieții o stabilitate. Ca să nu mai punem la socoteală că orice petrecere reușită implică o decență, oamenii se îmbată un pic, dar nu prea tare, doar ca să aibă de ce să-și aducă aminte, se dansează fără preferințe și pe populară (ca să nu-i jignim pe cei mai în vîrstă, de la țară), și pe disco, chiar și pe manele, se laudă prăjiturile de casă, „locația“ (deși e binecunoscută de toți), meniul, deși e standard. E un mod de a trăi în armonie cu ceilalți, în fond orașul e mic, te întîlnești zilnic cu ei pe stradă, nu te poți face de rîs.

Nunta mititică de la pensiune „se gată“ înainte de miezul nopții, nu bubuie muzica în pereți pînă dimineață, așa cum mă așteptam, pregătindu-mi dopurile pentru urechi. Se încheie regulamentar, aproape nemțește. Femeile cu batic și cu laibăr se urcă într-un microbuz închiriat care le va duce acasă, „pe sate“. Știu deja că în microbuz se va împărți ultima dușcă de jinars și se va comenta ce faină a fost mireasa – cît a costat rochia? –, dar a fost faină și nașa – oare cîți ani are, că nu pare așa de tinerică? –, se vor stabili din nou cu extactitate relațiile de rudenie – care al cui era de fapt? cîți copii are? Și toate aceste voci, trăncăneli, șuete se vor pierde în noapte.