Final de an, început de an, mereu același

Am scris în nenumărate rînduri despre finaluri de an, începuturi de an, sărbători ratate, bilanțuri, hotărîri, pentru că de fiecare dată mi se pare că această perioadă a anului se repetă în buclă, nimic nu se schimbă, nimic nu se transformă, totul se suspendă undeva, în timp, pînă pe 6-7 ianuarie, iar timpul însuși a încremenit. Așadar, reiau un text mai vechi a cărui stare de profundă tristețe mă urmărește și acum.

Într-una dintre ultimele zile ale anului care tocmai s-a sfîrșit, jumătate din tineretul și copilăretul cartierului Colentina vizitează micul mall care s-a deschis de curînd vizavi de Piața Obor. Îi spun „micul mall“ ca să-l alint – nu are decît cîteva dintre magazinele „de firmă“ cu care ne-am obișnuit prin mall-uri, fast-food-urile sînt chiar la intrare, nu ocupă un etaj întreg ca să-ți creeze senzația de cantină, nu are multiplex. În schimb, are un patinoar în aer liber un pic mai mare decît un living, unde puștanii se învîrt conștiincios în cerc, alunecînd pe gheață. Mall-ul ăsta nu e „cool“, spune unul dintre ei. Însă mie îmi place, e o pată de culoare într-un cartier de blocuri gri, mai ales acum, în zilele cețoase de decembrie. Îți dă un sentiment artificial al sărbătorii. Tineretul, deși nemulțumit de micul mall de cartier, se plimbă în sus și în jos cu scările rulante, în grupuri compacte ca niște mici triburi războinice, dă năvală prin magazine, probează haine, nu cumpără nimic. Fete și băieți din grupuri diferite își aruncă ocheade, își dau întîlnire la Mc, unde își cheltuie banii de buzunar, cupluri posibile se fac și se desfac. Obiceiuri „tradiționale“ de mall. În fond, e vacanță, unde să se ducă? „După blocuri“, unde e frig și decorul pseudohibernal devine dezolant? În parcurile care nu există? La Dristor Kebab, însă cît îți ia să mănînci o șaorma, fie ea cu de toate? În mall e cald și timpul parcă se dilată. Se simt și ei ca-n filmele americane, chiar dacă nu există multiplex. Și uite așa mai trece un an, vor fi aici și pe 1 ianuarie, dacă e deschis, și pe 2. Acaparează cele cîteva mese de la intrare ca să fumeze, mușcînd în același timp din hamburgeri, sorbind din sucurile lor cu paiul. O gașcă extrem de agitată de minimasculi (14-15 ani) vorbesc de o jumătate de oră despre o gagică. E obsesia grupului. Cine și de ce i-a tras-o tipei? Încerc să prind din zbor o poveste, înlăturînd din conversație cuvintele tari. Îmi dau seama însă că pentru ei acele cuvinte sînt esențiale, îi fac să se simtă adulți. Și că vorbesc despre tipa aia ca să aibă prilejul să le folosească în public. Dezbat problema dacă gagica e sau nu o MILF. „Ce-i aia MILF?“, întreabă unul dintre puștani, mai pămpălău. Ceilalți îl privesc cu superioritatea unor cunoscători. Nu știu ce să facă – să‑l ia la mișto sau să-i explice. În cele din urmă, un tovarăș caută în jur un exemplu. „O vezi pe aia?“ – și-i arată o femeie în jur de 40 de ani, încărcată de sacoșe, obosită, cu doi copii după ea. „Uite, aia e MILF, bă!“ „Profa de engleză e!“, mai încearcă altcineva. Puștiul neinițiat nu înțelege nimic. Va ajunge acasă, va aștepta ca babacii să se culce, va intra pe furiș pe Internet pe laptop-ul lu’ tata și va vedea el acolo. Gașca se plictisește de frecat menta în fața mall-ului și se cară. În urma lor, o femeie de serviciu, tot în jur de 40, le strînge oftînd gunoaiele. Pungi întregi de chips-uri împrăștiate pe jos, biscuiți călcați în picioare. Toate sînt acolo, sub masa unde au stat ei, chiar lîngă un coș uriaș de gunoi. La o altă masă, o fată de 18-20 de ani care servește la un fast-food și tocmai și-a luat o pauză de o țigară vorbește cu o prietenă la telefon. Îi spune că nu mai poate și aproape că o pufnește plînsul. Că la muncă e „cea mai aglomerată perioadă ever“, că iar i-a făcut scandal un client pentru că a greșit și a pus cu o aripioară în minus, că nu mai apucă să mănînce ca lumea și că nu mai doarme pentru că „trebe și eu să am o viață, nu?“, așa că noaptea stă cu prietenul ei pe net. „Lasă, mă, că la anu’ cred că plec și eu la el și mă piș pă el de salariu și de România!“

Apropo de România, la nici o sută de metri distanță de micul mall, peste drum și peste linia de tramvai, e cu totul o altă țară, o altă lume. Acolo începe piața, cu butoaiele ei cu varză murată aduse tocmai de la Rădăuți de o bătrînă de aproape 80 de ani care face de ani întregi drumul cu trenul din Moldova la București, noaptea, o dată pe săptămînă. Se continuă cu hala cea nouă și cu tarabele ei, cu birturile cu mici și cu bere ieftină. O lume care pe puștanii de la mall nu-i interesează, nici nu vor să o accepte. Trec pe lîngă ea sau de-a dreptul prin ea cu nepăsare, în drumul lor zilnic spre mall.

În aceeași zi de final de decembrie, la aceeași oră la care băieții vorbesc despre bunăciunea de gagică imaginară, jumătate din Piața Obor e beată pulbere. Începînd cu băieții din hala de pește care oricum sînt cam tot timpul beți, pentru că acolo e cel mai frig și trebuie să aibă mereu un „încălzitor“ în dotare, și sfîrșind cu mușteriii pensionari care au ieșit să facă ultimele cumpărături pentru Anul Nou și tîrîie după ei o sacoșă de cîrpă cu două țeline. Pe la tarabe, precupețe cu ochii sticlind își aruncă una alteia replicile cu venin pe care s-au abținut să le spună tot anul. Mai vechile rîci abia acum ies la iveală. Doi băieți „de la cartofi“ îl cară pe un al treilea în spate, ca pe un sac de cartofi, desigur. Îl duc la crîșmă, să-i ia o cafea sau poate o bere, de ce nu, ca să-și mai revină. În fond, trebuie să ajungă și ei acasă, doar n-o să-i prindă Anul Nou pe drumuri. Un nene se clatină lîngă ultimii brazi jumuliți, cei care nu s-au vîndut de Crăciun, și se uită prostit la oamenii care trec. O femeie și un bărbat, minoritari, „de la linguri de lemn“, se ceartă ca la ușa cortului. E o beție generală, dușmănoasă și tristă, toate frustrările lui 2016 ies acum la iveală. Dar cele rele să se spele. Piața se golește treptat, negustorii se mai dreg cu una mică și pleacă lăsînd în urma lor aceleași gunoaie, nici o femeie de serviciu nu apare ca să strîngă după ei. La o pală de vînt, cartoane și pungi goale își iau zborul, plutesc indecise prin aer. Mai rămîn doar vînzătorii ambulanți de petarde, care-și fac rondul de seară și mormăie cu voci joase, ca să nu-i audă politiștii din preajmă: „Bombe, bombe, bombe avem!“. Un final de an cel puțin neliniștitor.

30 decembrie 2016. Două țări diferite, două Românii miniaturale coexistă în același spațiu, separate iluzoriu doar de o stradă și o linie de tramvai. Nici una dintre ele nu-mi dă vreo speranță că ne va fi mai bine.

Foto: Lucian Muntean