Ce caută chinezul în România?

Publicat în Dilema Veche nr. 800 din 19-25 iunie 2019
Ce caută chinezul în România? jpeg

Probabil că fiecare popor își are propriul simț al negustoriei. Pe cel românesc nu l-aș putea defini foarte clar, deși uneori mi se pare cam păgubos, există o replică care îmi place mult și care apare în diferite situații care implică mărfuri și bani: „Hai să nu ne mai căciulim!“ (mai există și alta, ca o concluzie: „M-a jecmănit!“). În schimb, aș putea nota cîteva mici observații despre simțul negustoriei la chinezi (un popor de buni comercianți, în fond – nu sînt ei oare cei care imită perfect toate brand-urile posibile, apoi își vînd imitațiile la prețuri derizorii?), mai exact la cei rătăciți prin România. În urmă cu cîțiva ani am lucrat la un film documentar despre prima generație de chinezi imigranți în București, aceia pe care îi asociem cu marele bazar „Europa“ de la marginea orașului – un paradis „comercial“ al anilor ’90 și ulterior cu „Dragonul Roșu“, cea mai mare piață de desfacere de la noi a șosetelor și blugilor made in China. N am scris prea multe despre documentarea noastră pentru că, după aproape doi ani pe care i-am petrecut alături de ei, am avut senzația că nu putem vedea (și filma) decît vîrful aisbergului și că problemele și specificul acestei comunități sînt mult mai complexe decît par la prima vedere.

Cei mai mulți dintre acești „pionieri“ ai micilor afaceri din România nu sînt oameni cu școală, sînt oameni săraci din China „profundă“, țărani din fundul unor provincii care, înainte să-și cumpere BMW-ul aici, acolo se ocupau cu agricultura, dar care la un moment dat au avut curajul să-și ia o bocceluță în spate și să plece în lume, respectiv într-o țară necunoscută din Europa de Est. Au mai făcut-o și alții înaintea lor, însă și-au ales alte destinații unde se întrezărea un profit, un trai mai bun, rar mi-a fost dat să întîlnesc un popor mai atașat de ideea de bani și de cîștig, însă nu un cîștig nemeritat, chinezii nu sînt hoți, sînt dispuși să muncească oriunde și în orice condiții doar ca să vadă banul în portofelul lor. Iar la ei se aplică chiar mai mult decît la americani expresia „Time is money“, am simțit-o pe pielea noastră atunci cînd am „negociat“ filmările cu ei (negocierile la chinezi implică mese interminabile, zîmbete politicoase de fațadă, „da“ care de multe ori înseamnă „nu“ etc.), am încercat să-i cointeresăm în proiect prin cuvinte frumoase cînd era evident că pentru ei un film documentar era doar o pierdere de vreme – noi cu ce ne alegem din toată „afacerea“ asta? Însă cum de au ajuns acești chinezi tocmai în România? Greu de spus. Cei care au venit imediat după 1990 învățaseră despre România la școală, știau că vor găsi aici o țară nu „vecină“, dar „prietenă“ (să nu uităm că filme istorice românești precum Mihai Viteazul făcuseră parte din propagandă și ajunseseră în China, unii dintre ei le văzuseră, dublate în chineză), adică o țară socialistă. Așa că în acei primi ani de după schimbarea de regim, își închipuiau că nimeriseră tot în plin comunism cu o oarecare liberalizare comercială, exact ca la ei, adică într-un mediu „de afaceri“ asemnănător. Au fost șocați că afle că în România era, de fapt, democrație, habar n-aveau ce înseamnă proprietate privată, iar dacă statul român ar fi început să-i jecmănească și le-ar fi cerut tot ce aveau, probabil că ar fi dat cu zîmbetul pe buze, că așa e în comunism! Treptat însă s au lămurit cum stau lucrurile, au venit tot mai mulți, de fapt s-au adus în România unii pe alții, familii și clanuri întregi, exact ca lucrătorii români din Spania sau Italia. Au încercat să se organizeze între ei (de multe ori însă s-a ajuns la reglare de conturi, episoadele cu „chinezi în valiză“) și să prospere în spațiile lor comerciale de dincolo de cartierul Colentina, poate vă mai amintiți „munții“ de chiloți, sutiene, tricouri cu sclipici care se deșirau la prima purtare, pantofii „de carton“ etc. Marfa pe care o aduceau în România era ieftină și proastă, pentru că țineau cont de sărăcia de aici și de puterea mică de cumpărare a românilor, iar „piața“ lor comercială a devenit un paradis al șpăgilor, un veșnic teren de negociere cu autoritățile române. Chiar și în urmă cu cîțiva ani, o zi de negoț la „Dragonul Roșu“ arăta cam așa: pe la patru și jumătate dimineața veneau chinezii de pe la casele lor, își beau cafeaua, își deschideau standurile, își așteptau clienții, pe la ora 9 începeau să se anunțe unii pe alții la telefon că s-ar putea să vină „garda“, se mobilizau rapid, își închideau standurile și dispăreau de acolo ca și cum n-ar fi fost, uneori se mai întorceau pe la ora 13, dar oricum ziua de negustorie se cam terminase.

Ca-n bancul cu „Ține bate la ușă? Muțafirii sau poliția?“, nici chinezii noștri nu preau știau să deosebească între ele uniformele autorităților române, așa că se temeau de orice uniformă, ajunseseră, la o adică, să dea șpagă și Poliției Rutiere și celor de la „locală“ care mai dădeau cîte o tură prin „Dragon“, să mai facă și ei un ban cinstit. Aproape toate firmele chinezești erau cu actele în neregulă, pentru cei mai mulți nu se inventase casa de marcat. Însă erau conștienți că în România „merge și așa“, de ce să-și mai bată capul, mai ales că nu pricepeau nici limba și nu erau nici dornici s-o învețe. Totuși, chinezii își plătesc datoriile – la un moment dat am încercat să ajutăm o familie disperată cu un demers juridic (dispăruseră în mod suspect doi dintre membrii ei), n-am reușit mare lucru, dar ne-au recompensat cu vreo cincizeci de seturi de șosete. Apartamentul de două camere în care trăiau vreo șapte suflete arăta ca un vagon de marfă – își depozitau acolo ce nu puteau vinde, aveau un simț al pieței ieșit din comun, își dădeau seama imediat că săptămîna asta nu mai merg șosetele, le scoteau de la stand, își asumau pierderea și în săptămîna următoare aduceau din China lampioane chinezești sau jucării. Familia aceasta locuia într-un loc fabulos, un soi de minicartier chinezesc undeva prin Voluntari. Era, așa cum se întîmplă peste tot în lume atunci cînd e vorba de chinezi, o replică a Chinei „profunde“ de acasă. Și aici exista negustorie, aproape în fiecare apartament se întîmpla ceva în scop comercial – micul măcelar care mărunțea urechi de porc pentru toată comunitatea, vindecătorul, frizerul care tocmai își pusese un afiș pe ușă: „Sînt plecat în China pînă pe data de…“, „școala“ creștină a baptiștilor care negociau mîntuirea sufletului. Seara, cu toții ieșeau de prin case – femeile făceau în mod organizat gimnastică aerobică, pe fundalul sonor al unei muzici chinezești de la un casetofon, bărbații jucau baschet.

Ceea ce a reușit să mă fascineze cu adevărat la comunitatea chineză a fost capacitatea extraordinară de adaptare într-o țară total străină, reușind să rămînă, în același timp, niște inadaptați. Voi încheia cu istorioara agricultorului. Un chinez a pus mîna pe ceva teren (cu acte sau mai degrabă fără) pe la Șindrilița și s-a apucat de agricultură, teoretic un exemplu pozitiv pentru comunitatea locală, căci deținea singura bucată de cîmp cultivată cu grijă și cu atenție, în mijlocul unui maidan prăfos și plin de buruieni. A investit niște bani, și-a încropit și un solar unde a pus ceva roșii, usturoi chinezesc și varză chinezească, pe care le vindea cu o roabă, un mic aprozar ambulant, tot la compatrioții săi din „Dragonul Roșu“. Însă „afacerea“ n-a mers prea bine – mai întîi i-a dispărut roaba, apoi o sapă, un furtun și, în final, și o parte din marfă. Așadar localnicii din sat au decis ca, în loc să-i urmeze exemplul, să-l fure pe chinez. Mama lui de chinez, cine l-a pus să vină la noi la Șindrilița?

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
„Nu ne mai facem bine”
Și eu am propria mea curiozitate, așa că încerc să aflu ce s-a schimbat aici, din perspectiva lor, este una dintre principalele teme de discuție.
p 10 jpg
România era țara mea bună, dar vitregă
Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”.
Palatul Culturii Iasi   Aerial jpg
Iași, mon amour contrarié
Iașiul îmi pare un cameleon. Apar întruna terase noi și e tonifiant. Vara asta am mîncat într-un gastrobar cu specific andaluz, cu o veselă aleasă cu gust, cu prețuri rezonabile și porții mărișoare.
640px Parliament 704254 jpg
Stai, cum adică avem o imagine bunicică la Bruxelles?!
Dar cum adică „nu creăm probleme” la Bruxelles, dacă în România sînt atîtea probleme? E simplu, grijile Bruxelles-ului sînt altele decît ale noastre.
p 12 WC jpg
Cum văd eu România? După 15 ani și de la 3.500 de kilometri distanță?
În cele cîteva limbi de circulație pe care le înțeleg, nu găsesc un sinonim în valoare absolută al cuvîntului „omenie”. Poate în el rezidă, totuși, logica speranței.
Bjc cv cs foto 089 jpg
Secretul stă la primărie
În România, m-am ocupat, vrînd-nevrînd, cu colecționarea de faze și impresii, să le spun ilustrate.
p 13 sus jpg
Cînd trăiești între aici și acolo
Am început, timid, să ies în afara granițelor, întrebîndu-mă deseori cum ar fi viața mea în altă parte, în momentul în care nimic nu mă mai reținea în România.
Page 428 Captured Romanians transported away (12239755986) jpg
Trei neîntoarceri
România are acum un chip ponosit, în tușe de gri și negru. Dar e OK pentru că e o Românie exterioară, din afara ta, e un context din care ai scăpat. High five.
Romania Parliament at night jpg
Sedarea românilor
n reacție, nu puțini români refuză calmarea și emigrează, seduși de melodia sirenelor potrivit cărora „în România, asta e!”, totul a „rămas la fel”.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Tribunalul Poporului
Vedem asta în fiecare zi: nimic din ceea ce se postează nu rămîne necorectat, necontestat, nejudecat, nesancționat. Mai devreme sau mai tîrziu – ca să fac o parafrază – fiecare are parte de cincisprezece minute de judecată publică.
p 10 jpg
Critica publică în online: virtuți și vicii
Am observat, de asemenea, și cum platometre digitale au fost utilizate pentru a instiga la ură, dispreț și sexism, pentru a delegitima această mișcare și a decredibiliza victimele violenței de gen.
p 11 Ostrakon WC jpg
Ostracizarea online ca dilemă liberală
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm de pericolul pe care apelul la ostracizarea online îl deschide, ținînd cont de stimulentele pe care viața în mediul online ni le oferă în conjuncție cu impactul pe care emoțiile morale îl au la adresa modului în care interacționăm cu ceilalți
640px The Two Gossips (Les Deux Commères) MET DP808826 jpg
Gura satului global
Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale.
640px Cyber bullying 122156 960 720 jpg
Cel fără de păcat – o sursă idiopatică?
Realitatea socială poate fi remarcabilă datorită ansamblului de creiere umane adunate pentru a influența evoluția societății în bine, și aici avem nevoie de etică – în lipsa acesteia, realitatea se poate transforma în factori și actori sociali maligni.
John George Brown The Bully of the Neighborhood jpg
Și cu copiii ce facem? Intruziune, expunere, violență, anulare
Spațiul virtual a căpătat dimensiuni tot mai mari în viața copiilor, marea lor majoritate preferînd o interacțiune mediată de un dispozitiv uneia reale.
p 14 sus jpg
J’accuse! Indignarea morală și ostracizarea digitală
Nu e mare lucru să ne gîndim mai mult înainte de a (re)acționa, cum nu e nici prea mare efortul de a încerca să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, dincolo de interesele noastre imediate.
p 21 jpg
Linșajul contemporan
Strămoșii noștri nu aveau lideri, judecători sau poliție, dar aveau mijloace pentru a răspunde celor care încălcau normele sociale de a respecta autonomia celorlalți sau de a contribui în mod echitabil la bunăstarea socială
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce rol mai au valorile?
Am aflat că valorile sînt cele care ne dau un sens, iar acest lucru ne face să fim perseverenți și să depășim obstacolele.
p 10 sus jpg
Dihotomia fapte/valori a fost greşit înţeleasă
Valorile sînt ingredientele indispensabile ale realităţii sociale.
Elevi jpg
StateLibQld 2 198959 Planting a tree for Arbor Day at Ban Ban Springs State School, 1920 jpg
Tot ceea ce vreau să fiu
„Prietenia înseamnă să împarți punga de chips-uri cu celălalt.”
p 12 sus jpg
Mesajul corect
Într-o clinică de toxicomani e barometrul cel mai fidel al suferinței unei societăți.
640px Islamic   Garden Scene   1987 360 4   Art Institute of Chicago jpg
Valori, virtuți, viață în islam
Societățile musulmane sînt puternic condiționate de tradiții.
Social Media and Technology jpg
Social media și tribalizarea valorică
Viața noastră socială nu arată întotdeauna precum fluxul nostru de pe rețelele sociale.

Adevarul.ro

Spioni ruşi FOTO SHUTTERSTOOCK
Rușii își intensifică acțiunile de spionaj în România: „Vor să știe tot”
Spionii ruși vor să știe tot, de la ce resurse minerale avem până la starea drumurilor sau a căilor ferate din România, atrag atenția experții.
Catalin Predoiu si Nicolae Ciuca INQUAM Photos Octav Ganea jpg
Legile Justiției. Coaliția sfidează Comisia de la Veneția
Coaliția nu va aștepta avizul Comisiei de la Veneția privind legile Justiției, fiind decisă să le voteze până la sfârșitul acestei luni, în ciuda solicitării venite inclusiv de la Comisia Europeană.
Elevele din Iran s-au alăturat protestelor împotriva guvernului foto captură de ecran
Elevele din Iran s-au alăturat protestelor. „Dacă nu ne unim, ne vor ucide unul câte unul” FOTO VIDEO
Elevele din Iran s-au alăturat protestelor. Ele și-au dat jos vălurile și au scandat împotriva autorităților clericale, într-o demonstrație fără precedent. Înregistrări video verificate de BBC au arătat mai multe demonstrații.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.