Prin Slovacia „profundă“ (II). De ce nu-s românii ca slovacii?
În călătoria noastră prin Slovacia, am ajuns în trei sate din zone diferite ale țării. Sate îngrijite, cu asfalt bun pînă în mijlocul pădurii, cu apă curentă, gaze, canalizare, care nu-ți creează senzația de „la țară“ din România, deși au și ei vaci, cai sau păsări de curte, în unele cazuri mufloni. Casa „părintească“ din chirpici a dispărut (dacă o fi existat vreodată), a fost înlocuită de o casă nouă mai trainică, de multe ori tip vilă, însă nimic opulent sau grotesc, totul e construit cu bun-gust. Însă ceea ce m-a impresionat cu adevărat în cele trei sate, iar la noi lipsește cu desăvîrșire, este spiritul comunitar.
Slanská Huta. Un sat aproape de granița cu Ungaria și la vreo douăzeci de kilometri de Kosice, al doilea oraș ca mărime din Slovacia. 200 de locuitori. Unul dintre satele cele mai mici din țară și printre cele mai „sărace“ – după cum ne spun localnicii. Cîteva ulicioare cu case cochete, în vîrful unui deal împădurit, salbăticia locului îți taie respirația. De pe platoul din spatele primăriei se vede Ungaria pînă hăt departe. Un mic paradis. Ne întîmpină primărița, o femeie prietenoasă de maximum 35 de ani, într-o rochie scurtă, subțire, de vară, nimic care să-ți inspire vreo autoritate, nici nu ne‑am prins din prima cine era, se tot învîrtea în jurul nostru zîmbind și urîndu-ne bun-venit în slovacă. Primăria e o clădire nouă care adăpostește o sală de ședințe, cîteva birouri, o „sală de cultură“, o bucătărie. În bucătărie se gătește de zor, se face gulaș pentru sărbătoarea de a doua zi – Ziua Tatălui. La țară, în Slovacia, prepararea gulașului la ceaun, în aer liber, este sport național, cam ca la noi cu micii, doar că necesită mai mult timp. Mergem la terenul de fotbal al satului – documentarea noastră e legată de echipele din ultima ligă și aici, la Slanská Huta, se pare că există o echipă care nu prea cîștigă, dar supraviețuiește în campionat. Ne așteaptă cîțiva membri ai echipei la vestiare, un soi de coșmelii care adăpostesc niște dușuri, o ladă de bere și o vitrină cu trofeele prăfuite ale echipei care a prins și vremuri mai bune. Am senzația că slovacii sînt înnebuniți după trofee de orice fel și le produc pe bandă rulantă, aici poți obține oricînd o cupă, în cel mai rău caz pentru bună purtare. Deasupra vitrinei tronează și o trusă de prim-ajutor, pierdută poate de bunicii noștri prin Munții Tatra, atunci cînd făceau parte din armata eliberatoare. Jucătorii sînt cam abțiguiți și fac grătare în fața vestiarului, oricum astăzi nu au meci și se relaxează.
Primărița insistă să ne arate și muflonii din sat, au o crescătorie undeva în pădure, sînt un fel de mîndrie locală. Apoi, mergem încă zece kilometri pînă la lac. E un drum prin pădure, nu pot trece două mașini una pe lîngă alta. Lacul e într-o văioagă, e un loc turistic, însă doar pentru cunoscătorii din zonă. Multă vegetație și un luciu de apă în care unii se scaldă, alții pescuiesc, cei care se plictisesc beau o halbă de bere la un restaurant rustic de pe mal. Locul e total out of time, ar putea fi din timpul comunismului cehoslovac, de acum sau de peste o mie de ani. Cîțiva turiști stau cu burțile mari, umflate de la bere, la soare, alții își plimbă aceleași burți pe la umbră. În mijlocul lacului violaceu plutește un colac uriaș.
Cierny Balog. Spre deosebire de Slanská Huta, care e un sat izolat în pădure, Cierny Balog e un sat turistic în munți. Un fel de Cheia de la noi, însă aici sînt și mai multe vile sau pensiuni care se înșiruie pe marginea drumului, de fapt pe marginea liniei ferate a „mocăniței“. Pentru că atracția principală a locului e un tren forestier. Pe vremuri transporta bușteni, astăzi transportă turiști. Ce zic eu un tren forestier? E de fapt o întreagă industrie locală dezvoltată în jurul acestui trenuleț care are mai multe tipuri de locomotive, mai multe rute prin pădure, în funcție de bugetul fiecăruia. Fascinant e și muzeul din stația principală, cu multe machete de trenuri – apeși pe un buton și trenurile în miniatură încep să se deplaseze printre munți și prin tunele. Șeful stației e un ceh voinic care nu-și pierde timpul prin birouri, încearcă să fie cît mai util, aleargă, transpiră, primește turiști, îi servește cu bere rece la micul bufet al gării. Se declară foarte mîndru de „trenulețul“ lor care este „înfrățit“ cu un tren forestier identic tocmai din Taiwan, există cîteva fotografii drept mărturie – taiwanezii feroviari au venit în mai multe rînduri la Cierny Balog, ei s-au dus în Taiwan pentru schimb de experiență, acum se pregătesc să le facă cadou o locomotivă cu aburi care va fi îmbarcată pe un vapor și va porni spre Asia. Ne urcăm în tren, traseul durează 40 de minute prin pădure, totul e amenajat pe drum – poteci pentru turiștii care vor să coboare și să-și continue plimbarea pe jos, toalete și coșuri de gunoi în pădure, un țarc cu căprioare, diferite relicve din timpul ocupației sovietice, precum un camion sau un elicopter. Totul e comercial, însă nu e kitsch. Dacă plătești o sută de euro (per grup), poți avea parte și de o experiență „extremă“ – un jaf al mocăniței, din pădure își face apariția o bandă de haiduci slovaci, costumați ca pe la 1800, care atacă trenul. În rest, Cierny Balog e un sat turistic, însă deloc sufocat de turiști, în general slovaci, sosesc în grupuri discrete, mulți oameni de vîrsta a treia cu bețe de trekking, alții, mai tineri, pe biciclete, fac trasee de week-end prin mai multe sate. N-am văzut grupuri zgomotoase, boxe cocoțate pe capotele mașinilor, grătare fumegînd la marginea drumului. După multe experiențe de prost-gust prin țara noastră, mai ales pe Valea Prahovei, mi se pare incredibil că la munte poate să fie și așa – liniște.
Sneznica. O comună în partea de nord a țării, aproximativ o mie de locuitori, aproape de orașul Zilina și de granița cu Polonia. Tot la munte, de fapt toată Slovacia e numai munte, însă nu e un loc turistic. Cînd am ajuns noi, aproape toată suflarea satului se adunase la stadion, unde se sărbătorea Ziua Tatălui (o sărbătoare care, din cîte am înțeles, a devenit populară în ultimii ani). Ceea ce însemna multe ceaune cu gulaș, desigur și multă bere, iar pe plan secund, fotbal, un soi de campionat ad-hoc la care participa toată partea bărbătească cuprinsă între 5 și 70 de ani. Așa cum mă așteptam, se împărțeau diplome și trofee în dreapta și-n stînga, iar petrecerea se tot muta de pe stadion la mesele din lemn ale barului din incintă, transformîndu-se treptat într-o beție cuminte de după-amiază. Din cînd în cînd mai izbucnea cîte un cor vesel de cîntece, cîte unul se mai clătina sau cădea peste masă, ceilalți îl ridicau fără să se sinchisească prea tare. Am descoperit cît de relaxant este să asiști la petrecerea unor străini din a căror limbă nu înțelegi o iotă. Însă la ora 6 fix trebuia să se termine și s-a terminat. Într‑un timp record, cei care sărbătoreau, beți sau treji, au strîns corturile întinse special pentru petrecere, au adunat resturile, au dus gunoiul, au lăsat totul curat, imaculat. Organizare și eficiență, exact ca la nemți. Îmi dau seama că la noi cheful s-ar fi întins pînă spre dimineață, nimeni nu s-ar fi dat plecat, cît despre gunoaie, să vină ăia de la primărie și să le ia. De curînd, am scris o carte împreună cu Jan Cornelius – De ce nu sînt românii ca nemții? –, în care încercăm, printre altele, să surprindem și să explicăm diferențele de mentalitate. După călătoria prin Slovacia rurală, încep să-mi pun și alte întrebări, mai complexe: „De ce nu-s românii ca slovacii?“. De ce lucrurile care par simple și firești la alții, la noi devin imposibile?
