De Centenar, și chinezii sînt români?
Nu mai știu cum de mi-am amintit de povestea asta, o credeam uitată. Poate că de cînd cu Centenarul, cu infuzia de „Tot ce-i românesc nu piere“, de „Noi sîntem români, noi sîntem aici pe veci stăpîni“. Stăpîni pe ce? Și ai cui? Mi-am amintit că în București locuiesc în mod discret (uneori aproape invizibil) cîteva mii de imigranți chinezi. Vreo 20.000, cam așa, din datele neoficiale, dar statisticile nu contează prea mult în cazul ăsta, pentru că unii pleacă, alții vin, înlocuindu-i pe cei plecați, o parte încă mai trăiesc ilegal, copiii lor vorbesc românește mai bine decît părinții, sînt la a doua generație. Cert este doar că, pentru hai să zicem cîteva zeci de mii de chinezi, România reprezintă o țară mai ofertantă decît China natală, a good place to live, o posibilă patrie.
În urmă cu vreo cinci ani filmam la un documentar despre chinezii din București, cînd m-am nimerit întîmplător la o nuntă. O nuntă tîrzie – un chinez care venise în România aproape imediat după 1990, din spirit de aventură sau ca să facă afaceri, se căsătorea cu partenera lui, româncă, cu care avea deja o fetiță în clasa a III-a. Chinezul nostru avea ceva de actor de cinema din filmele anilor ’70 și, în același timp, ceva boem, acel tip de boemie prăfuită, uneori un pic caraghioasă, în funcție de context (de pildă, purta blugi strîmți și rupți – chinezești, cum altfel? – care mai erau încă vag la modă printre adolescenții de 15-16 ani). Fusese persecutat în China, în tinerețe, din cauza viziunilor sale occidentale: cînta muzică „decadentă“ la chitară, inclusiv Beatles. Plecase în Taiwan, apoi mai departe, iar pe căi încurcate, pe care nu le mai știu acum, aterizase în România. Într-o iarnă, pe ger, într-un București gri, bîntuit de haite de cîini vagabonzi, ce nu părea că-și deschide porți poleite cu aur nici unui străin, într-o țară care nu era pregătită pentru „adopții“, cum nu e nici acum. Partenera lui de viață și viitoarea sa soție era olteancă – căpoasă, echilibrată, femeie de casă. Fetița lor nu era foarte convinsă cărei nații îi aparține – știa doar cîteva cuvinte „pe chinezește“, avea ochi negri și migdalați, cu care îi cucerea ușor pe colegii ei din școala primară, și un păr lung ce o învăluia atunci cînd dansa pe șlagăre românești la modă. Îi plăcea să danseze. Cei trei locuiau într-un apartament standard, bloc comunist din cartierul Titan. Apartamentul ăla mi s-a părut un soi de bulă de protecție: a lui față de trecutul chinez, a ei față de „ce vorbește lumea“ – te-ai combinat cu un chinez –, pentru fetiță, în mod firesc, reprezenta protecția familiei. Au încercat mai multe afaceri care nu le-au mers. Prima a fost un bar cu karaoke care a dat faliment. Chinezul susține că a învățat de aici diferența dintre cele două culturi – românilor nu le place să cînte, cel puțin nu într-un mod disciplinat de tip karaoke. Românii cîntă cînd au ceva pe suflet sau cînd sînt beți, nu stau la rînd ca să cînte „de plăcere“, să se dea în spectacol în fața prietenilor. În perioada cînd i-am cunoscut eu, încercau o altă – a cîta? – afacere, cu niște filtre de apă made în China, dar chinezul visa la următoarea sa lovitură, o clinică de terapie chinezească. Față de alți chinezi, extrem de pragmatici, al nostru era un idealist. Un visător. Viața lor din cartierul Titan mi se părea una banală – nu mureau de foame, dar nici n-o duceau prea bine. Supraviețuiau, nu păreau nici fericiți, nici nefericiți, ca majoritatea locuitorilor acestei țări. Singurul obiect spectaculos din apartamentul lor era un borcan mare, cum sînt cele pentru murături, unde adăstau într-un lichid alcoolic niște rădăcini de ginseng și alte plante „exotice“, precum și un penis flasc de tigru. „Medicamentul“ era pentru ca bărbatul să fie bărbat, indiferent de nație, și se mai vindea pe sub mînă prin bombele chinezești din București, la un preț exorbitant suta de grame.
Înainte de nunta despre care voiam, de fapt, să vă povestesc, îi rugasem pe chinez și pe fetița lui să participe la parada de 1 Decembrie de la Arcul de Triumf. Povestea noastră era despre adaptare. Oare se adaptase chinezul în România, după aproape douăzeci de ani de locuit aici? Oare simțea că „tot ce-i românesc nu piere“? Mica scenă pe care am filmat-o la paradă mi-a rămas multă vreme întipărită în minte – un chinez stingher, cu un steguleț tricolor în mînă, pierdut într-o mulțime indigenă, printre români care se îmbulzeau tipic românește, o babă cînta ceva patriotic, fluturîndu și isteric stegulețul ei. Nu știu de ce am avut senzația că acea mulțime îl respinge, se potrivea ca nuca-n perete, un lebădoi trist într-un cîrd gălăgios de gîște.
Nunta n-a fost planificată, s-a întîmplat pur și simplu. S-au căsătorit la Starea Civilă, apoi au organizat o mică petrecere la un restaurant chinezesc obscur de prin Fundeni, nu-l știe nimeni, în afară de ei, nu are firmă la stradă, doar cîteva litere chinezești care pentru români nu înseamnă nimic. Au închiriat o sală în care au încăput vreo 40 de oameni – familia și prietenii lui chinezi, și rudele ei, români. Nu prea se înțelegeau unii cu alții, așa că au stat la mese separate. Soția era încîntată, nu doar pentru că legătura lor devenea oficială, așa că nu mai conta „ce vorbește lumea“, dar și pentru că rudele ei aveau în sfîrșit ocazia să vadă cum „se petrece la chinezi“. De la nuntă nu lipsea îndrăgitul karaoke, dar nu se înghesuia nimeni. În schimb, românii dădeau iama în mîncare și aveau și de ce. Cred că a fost cea mai bună mîncare chinezească pe care am mîncat-o în București. Sau, oricum, cea mai autentică. La un moment dat, în restaurant a intrat un alt grup de chinezi. Beți. Cîțiva îi cunoșteau pe chinezii noștri. După cîteva saluturi și zîmbete politicoase s-au luat la bătaie. Nu mi-am dat seama care a fost motivul – afaceri mai vechi, neterminate. M-am gîndit, ușor amuzată: acum scot și săbiile ninja și trebuie s-o tulim de aici! Dar nu, scandalul s-a dovedit a fi un foc de paie, bătăușii s-au potolit repede, însă petrecerea s-a spart. Rudele soției s-au ridicat indignate de pe la mese, deci așa „se petrece la chinezi“, străinii ăștia sînt periculoși etc. De parcă n-ar fi asistat niciodată la bătăi prin crîșmele românești. Dar poate că violența într-o altă limbă decît cea natală li s-o fi părut cine știe ce act terorist. Probabil că nu vom scăpa niciodată de prejudecățile față de străini, după treizeci de ani nu sîntem pregătiți să acceptăm și să integrăm nimic. Chinezul rămîne chinez, negrul rămîne negru, doar pe francezi și pe englezi ce-i mai pupăm în fund pentru că vin din țări mai „civilizate“.
La petrecere am rămas doar cîțiva, mirele, cam șifonat, deși nu avusese nici o vină, încerca să dreagă busuoicul și să ne facă să ne simțim bine pînă la final. Așa că și-a amintit de karaoke și a început să cînte. Avea o voce foarte bună, de cîntăreț din anii ’70. A cîntat „Feelings“ a lui Morris Albert. Impecabil, cu emoție, cu pasiune. Ascultîndu-l cîntînd, m-am întrebat ce emoții are, de fapt, chinezul ăsta față de țara în care locuiește de peste douăzeci de ani, față de soția lui româncă, dar și față de viața lui în general? Ce simte, cum simte prietenul meu chinez? Deși am petrecut aproape un an în preajma lui, n o voi afla niciodată. Însă muzica e un limbaj universal. Ceea ce trasmitea chinezul cîntînd era dincolo de toate emoțiile transmise vreodată de compatrioții mei, români, era de pe altă planetă.
Acum, după ce v-am spus povestea, îmi dau seama că nu întîmplător mi-am amintit-o în preajma zilei de 1 Decembrie, de „marele“ Centenar. Ne batem cu pumnul în piept cu ce am realizat în ultima sută de ani și vine aici un chinez de pe de cealaltă parte a globului, dintr-o civilizație cu mii de ani mai veche decît a noastră, care este mult mai „uman“ decît mulți dintre noi. Trăiește în România, are cetățenie română, e român, nu-l cunoaște nimeni.
Foto: L. Muntean
