Despre miracole mici din viața noastră, a tuturor

Publicat în Dilema Veche nr. 792 din 25 aprilie – 1 mai 2019
Despre miracole mici din viața noastră, a tuturor jpeg

De multă vreme îmi propusesem ca atunci cînd mai ajung pe la Cluj să merg la cimitir, la mormintele bunicilor mei din partea mamei. Să pun o floare, să aprind o lumînare, lucruri obișnuite ce fac parte dintr-un mic ritual necesar care are drept scop, de cele mai multe ori, mai degrabă o împăcare cu tine însuți, cu timpul, cu viața, dar și cu moartea, decît un omagiu adus celor care nu mai sînt. Însă Clujul e departe de București, iar eu nu îndeplinisem ritualul cu pricina de cînd… de fapt, nu l îndeplinisem niciodată în ultimii zece ani, adică de la moartea bunicii mele, mama-mare, cum îi spuneam noi toți, inclusiv soțul ei – tata-mare, desigur. Ați observat cum, în cele mai multe dintre cuplurile care îmbătrînesc împreună, rolurile se schimbă odată cu trecerea anilor și cu nașterea unor copii, și a altor copii, nu se mai adresează unul altuia cu „dragă“, „iubitule“ sau nu-și mai spun pur și simplu pe nume, soțul îi spune soției „mama“, apoi „mama-mare“ sau „buni“, bărbatul e pe rînd „tata“ și „bunul“? De parcă generațiile pe care le lasă în urmă ar legitima altfel relația dintre ei… În sfîrșit, ajung în Cimitirul Central din Cluj, constat că îmi place mai mult decît Bellu, unde avem deja locuri de veci – eu, mama și tata – și ar trebui să ne considerăm norocoși pentru că valorează o mică avere, e mai aerisit, mai umbros și risipit pe deal, brusc mă gîndesc că pare o opțiune mai bună, zîmbesc – parcă aș evalua mutarea într-o altă posibilă locuință, într un alt oraș, țin într-o mînă patru garoafe roșii și în cealaltă două candele, și brusc îmi dau seama că habar n-am unde sînt mormintele bunicilor mei. Nu știu nici măcar dacă sînt pe dreapta sau pe stîn-ga, dacă sînt în locuri centrale sau mai la periferie, n-am nici un reper, sînt înconjurată de mii de cruci și de monumente funerare și nu știu încotro să mă îndrept. Cum de nu mă gîndisem la asta cînd am plecat spre cimitir?

„Păi, doar prin un miracol o să-i găsiți!“, îmi spune portarul, un ardelean trecut și el de 70, molcom, liniștit, se potrivește atît de bine cu locul parcă ar fi de acolo. „Nu știți nici măcar în ce sector sînt?“, mai întreabă el. Ce-i aia? „Păi, în a, în be…? Mai aproape sau mai departe de capelă?“ Ridic din umeri. Portarul se scarpină în cap, ar vrea să mă ajute, dar nu știe cum. „Sînt morți proaspeți? De săptămîna trecută?“ Nu, domnule, sînt de zece și de cincisprezece ani. „Aha, păi n aveți nici o șansă să-i găsiți… doar printr-un miracol! Nu puteți să sunați pe cineva?“ Ușor confuză, nu-mi trece prin cap să o sun pe mătușa mea de la Cluj, care sigur știe, și o sun pe mama, care nici ea n-a mai fost la cimitir de la înmormîntarea lui mama-mare. „Mamă, nu știu unde sînt mama-mare și cu tata-mare… tu mai ții minte?“ Spre deosebire de mine, mama are totuși niște repere vagi – o iau la stînga, trec de nu știu ce capelă, o iau la dreapta, pe deal, și acolo ar trebui să fie, însă nu pe primul rînd, pe al doilea, „au o piatră de marmură neagră… vezi că mormîntul e cu pămînt, nu cu beton! Dar nu poți să mă suni cu video… pe -WhatsApp?“ În multe privințe, mama e mai modernă decît mine, eu de obicei refuz orice comunicare video, ea nu înțelege de ce nu vreau „să ne și vedem“ cînd ne conversăm. Dar în acest caz cu totul special, o sun pe -WhatsApp și dintr-odată mă pomenesc într-un film de scurtmetraj, ușor macabru, dar cu un umor nebun. Practic, mă plimb cu telefonul printre morminte, panoramare la stînga, apoi la dreapta, în conversația video se bagă curios și Anton, taică-miu, stau amîndoi în sufragerie, pe canapea, și participă live la o muncă aproape detectivistică, „Nu, n-are cum să fie acolo… ce e cu aleea aia, parcă nu mi-o amintesc… da, da, ia-o la dreapta, ce se întîmplă cu cimitirul ăsta de nu mai recunosc nimic?!“ De mai bine de o oră mă învîrt în cerc, dar părinții mei sînt convinși că sînt pe drumul cel bun. „Uite, ăla e!“, strigă Anton. „Ce scrie pe piatră?“ „Sînt niște unguri…“ „Și acolo mai în spate, pe rîndul doi?“ „Mureșean Viorica și Ioan, nu sînt ei…“ „Mai urcă un pic și arată-mi doar rîndul doi…“ Încep să mi pierd orice speranță, florile mi se ofilesc, o iau din nou la dreapta, ai mei comentează cu tot felul de amănunte irelevante de la înmormîntare, „uite, pe acolo l a dus pe bietul tata-mare…“ etc. pînă cînd chiar se întîmplă un miracol. „I am găsit!“, exclam eu și chiar îmi dau lacrimile de bucurie. Nu-mi vine să cred – scrie negru pe alb, de fapt auriu pe negru: Grigorie Alexandru, mort în 2005, și Grigorie Nicolina, 2010. Tata-mare și mama-mare sînt chiar acolo și mă simt ca și cum i-aș fi reîntîlnit în carne și oase după foarte mulți ani. „Uite-i, dragii de ei!“, spune și mama, prin telefon, și se simte mai puțin vinovată că nici ea n-a reușit să ajungă la morminte în ultimii zece ani. „E ca și cum am fi și noi acolo… ce chestie!“, spune și Anton. Și uite așa, prin intermediul tehnologiei moderne, trei generații, două vii și una dispărută, se reîntîlnesc în Cimitirul Central din Cluj. Tata-mare probabil că n-ar înțeleg această „minune“, el care pînă la finalul vieții numea telecomanda de la noul televizor „în culori“ „aparatul ăla“ și care n-a folosit niciodată decît telefonul cu disc. Și tot pînă la finalul vieții a votat cu FSN-ul și i-a iubit pe comuniști, n-a reușit să înțeleagă nimic din ce s-a întîmplat după 1990, era deja prea tîrziu pentru el. A murit într-o zi geroasă și înnorată de ianuarie, „i-a părut rău după viața“, am spus noi toți. O viața bună în care i-a plăcut să bea cîte un păhărel de pălincă, dar și cîte o bere, în care nu s-a certat cu nimeni, toată lumea l-a respectat pe dom’ Grigore, inclusiv noi, nepoții, chiar dacă era cam milităros, lucrase în armată, însă atunci cînd îl pupam pe obraz se muia ca un om de zahăr la soare și ne spunea „Mulțumesc!“, iar cînd îi venea pensia ne dădea și nouă „pensia noastră“ – 25 de lei. O viață pe care și-a petrecut-o, mai ales ultima parte a ei, la coadă la Gostat, în care a crescut doi copii dintr-o căsătorie anterioară a soției sale cu drag și cu responsabilitate, ca pe copiii lui. Mama-mare i-a supraviețuit cinci ani, a murit într-o zi însorită de toamnă, cu un soare blînd, cernut, simțeam cum ne zîmbește de undeva de sus. În primii ani după moartea lui tata-mare, a trăit un soi de „resuscitare“, ea, femeia casnică și „fără pensie“ care a depins mereu de el, s-a simțit cumva liberă, avea chef să umble, să călătorească, să vadă pentru ultima oară satul ei natal din Oltenia. N-a plecat, însă, nicăieri, a trăit în continuare modest și tot în umbra lui, pînă cînd o demență senilă, la 90 de ani, a luat-o în brațe și a legănat o ca pe un copil, pînă cînd a adormit-o. A murit în somn „ca un pui“, mai rar un om bun ca ea, mai rar un om căruia să nu-i fie deloc teamă de moarte, s-o aștepte senină, ca pe o binecuvîntare.

Am pus florile, am aprins lumînările, cea a lui tata-mare s a aprins mai greu, nu prea era bisericos, deh. A fost o întîlnire veselă și plăcută acolo, în cimitir, între trei generații. Nu întîmplător am scris acest text în Săptămîna Mare, atunci cînd doar o dată pe an este vorba despre viață și despre moarte, despre înviere și despre sensul acesta atît de profund al cîntecului împărtășit – „cu moartea pre moarte călcînd“. Nici eu nu sînt un om bisericos, dar sensuri profunde sînt peste tot (și nu neapărat creștine), dacă ai răbdare să aștepți, dorința să le înțelegi. La plecare, portarul cimitirul m-a văzut fără flori și fără candele și a exclamat vesel: „I-ați găsit!“. „Da, i-am găsit. Sînt atît e fericită!“, am zis eu, și eram. „Vă cred, e un mic miracol!“

Foto: flickr

Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Belgrad și fiorul balcanic
Și mie mi-a plăcut la Belgrad, am regăsit aici „fiorul balcanic” de care m-am îndrăgostit.
E cool să postești jpeg
Negustorii de timp
„Sistemul politic nu poate gestiona totul în același timp (...) și, în prezent, Europa este foarte ocupată.”
p 20 Leviatan jpg
Pe urmele lui Iov
În Biblie, însă, realul nu se reduce la o lume plană, somnolentă, cufundată în necazuri, în nevoi, în cotidian.
Theodor Pallady jpeg
Prietenii latini ai Bizanțului
Împărțirea tîrzie a Imperiului Roman între Orient și Occident n-a subminat unitatea Bisericii creștine, cel puțin pînă la Marea Schismă din 1054, agravată ulterior prin Cruciada a IV-a și eșecul sinoadelor unioniste de la Ferrara-Florența.
Vake Park, Tbilisi City, Georgia Country, autumn Season 05 jpg
Toamnă tristă
Printre blocurile din cartier, vîntul spulberă frunzele care, din cauza secetei, se amestecă rapid cu praful străzii și cu molozul rezultat în urma nenumăratelor și interminabilelor lucrări la infrastructură.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Școlile din Texas le oferă gratis părinților truse DNA pentru ca copiii acestora să poată fi mai ușor identificați în cazul în care vor fi împușcați sau desfigurați în vreun atentat la școală. Orice, numai să nu interzică armele.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ce mai zice gura lumii?
Am dat acest șir nesfîrșit de exemple pentru că alte vieți nu cunosc, dar gura lumii e aceeași pentru toți, iar mie mi-a păsat de ea peste măsură.

Adevarul.ro

imelda staunton netflix jpg
EXCLUSIV Imelda Staunton, regina din „The Crown“: „Elisabeta a fost mai înțelegătoare cu Prințesa Diana decât ne dăm seama“
Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, Imelda Staunton, cea care a preluat interpretarea vârstei a treia a Reginei Elisabeta, povestește cât de complicat a fost de însușit o perioadă neagră din existența Coroanei.
Irene Cara FOTO Profimedia jpg
Actrița și cântăreața Irene Cara a fost găsită moartă în casă. Rolurile care au făcut-o celebră
Interpreta din filmele "Fame" şi "Flashdance" avea 63 de ani și a murit în casa ei din Florida. Nu se cunosc deocamdată cauzele decesului ei.
Franta Danemarca FOTO EPA EFE jpg
Franța-Danemarca. Știm care este prima echipă calificată în optimi
Echipa națională a Franţei a jucat cu selecționata Danemarcei, sâmbătă, pe Stadium 974 din Doha, în Grupa D.

HIstoria.ro

image
Planul în 10 puncte de comunizare a României din martie 1945
În timp ce Armata Română participa, alături de cea sovietică, la luptele din Ungaria și Cehoslovacia, partidul comunist, încurajat de Moscova, dădea asaltul final pentru acapararea puterii.
image
Cucerirea Vidinului, cea mai puternică fortăreaţă otomană de pe Dunăre
La începutul lunii mai 1877, Armata Română s-a concentrat în Oltenia pentru a împiedica manevrele otomane și a ține sub control cetatea Vidin, cea mai puternică fortăreață turcească de pe Dunăre.
image
Războiul Fotbalului: Meciul care a declanșat conflictul armat dintre El Salvador și Honduras / VIDEO
În istorie sunt consemnate tot felul de conflicte, pornind de la motive mai mult sau mai puțin întemeiate: pentru teritorii, pentru bogății, pentru glorie, pentru onoare, pentru amor... Iată însă că atunci când două națiuni sud-americane, Salvador și Honduras, au ajuns să se războiască, printre motivele conflictului s-au regăsit și niște partide de... fotbal.