Despre miracole mici din viața noastră, a tuturor

De multă vreme îmi propusesem ca atunci cînd mai ajung pe la Cluj să merg la cimitir, la mormintele bunicilor mei din partea mamei. Să pun o floare, să aprind o lumînare, lucruri obișnuite ce fac parte dintr-un mic ritual necesar care are drept scop, de cele mai multe ori, mai degrabă o împăcare cu tine însuți, cu timpul, cu viața, dar și cu moartea, decît un omagiu adus celor care nu mai sînt. Însă Clujul e departe de București, iar eu nu îndeplinisem ritualul cu pricina de cînd… de fapt, nu l îndeplinisem niciodată în ultimii zece ani, adică de la moartea bunicii mele, mama-mare, cum îi spuneam noi toți, inclusiv soțul ei – tata-mare, desigur. Ați observat cum, în cele mai multe dintre cuplurile care îmbătrînesc împreună, rolurile se schimbă odată cu trecerea anilor și cu nașterea unor copii, și a altor copii, nu se mai adresează unul altuia cu „dragă“, „iubitule“ sau nu-și mai spun pur și simplu pe nume, soțul îi spune soției „mama“, apoi „mama-mare“ sau „buni“, bărbatul e pe rînd „tata“ și „bunul“? De parcă generațiile pe care le lasă în urmă ar legitima altfel relația dintre ei… În sfîrșit, ajung în Cimitirul Central din Cluj, constat că îmi place mai mult decît Bellu, unde avem deja locuri de veci – eu, mama și tata – și ar trebui să ne considerăm norocoși pentru că valorează o mică avere, e mai aerisit, mai umbros și risipit pe deal, brusc mă gîndesc că pare o opțiune mai bună, zîmbesc – parcă aș evalua mutarea într-o altă posibilă locuință, într un alt oraș, țin într-o mînă patru garoafe roșii și în cealaltă două candele, și brusc îmi dau seama că habar n-am unde sînt mormintele bunicilor mei. Nu știu nici măcar dacă sînt pe dreapta sau pe stîn-ga, dacă sînt în locuri centrale sau mai la periferie, n-am nici un reper, sînt înconjurată de mii de cruci și de monumente funerare și nu știu încotro să mă îndrept. Cum de nu mă gîndisem la asta cînd am plecat spre cimitir?

„Păi, doar prin un miracol o să-i găsiți!“, îmi spune portarul, un ardelean trecut și el de 70, molcom, liniștit, se potrivește atît de bine cu locul parcă ar fi de acolo. „Nu știți nici măcar în ce sector sînt?“, mai întreabă el. Ce-i aia? „Păi, în a, în be…? Mai aproape sau mai departe de capelă?“ Ridic din umeri. Portarul se scarpină în cap, ar vrea să mă ajute, dar nu știe cum. „Sînt morți proaspeți? De săptămîna trecută?“ Nu, domnule, sînt de zece și de cincisprezece ani. „Aha, păi n aveți nici o șansă să-i găsiți… doar printr-un miracol! Nu puteți să sunați pe cineva?“ Ușor confuză, nu-mi trece prin cap să o sun pe mătușa mea de la Cluj, care sigur știe, și o sun pe mama, care nici ea n-a mai fost la cimitir de la înmormîntarea lui mama-mare. „Mamă, nu știu unde sînt mama-mare și cu tata-mare… tu mai ții minte?“ Spre deosebire de mine, mama are totuși niște repere vagi – o iau la stînga, trec de nu știu ce capelă, o iau la dreapta, pe deal, și acolo ar trebui să fie, însă nu pe primul rînd, pe al doilea, „au o piatră de marmură neagră… vezi că mormîntul e cu pămînt, nu cu beton! Dar nu poți să mă suni cu video… pe -WhatsApp?“ În multe privințe, mama e mai modernă decît mine, eu de obicei refuz orice comunicare video, ea nu înțelege de ce nu vreau „să ne și vedem“ cînd ne conversăm. Dar în acest caz cu totul special, o sun pe -WhatsApp și dintr-odată mă pomenesc într-un film de scurtmetraj, ușor macabru, dar cu un umor nebun. Practic, mă plimb cu telefonul printre morminte, panoramare la stînga, apoi la dreapta, în conversația video se bagă curios și Anton, taică-miu, stau amîndoi în sufragerie, pe canapea, și participă live la o muncă aproape detectivistică, „Nu, n-are cum să fie acolo… ce e cu aleea aia, parcă nu mi-o amintesc… da, da, ia-o la dreapta, ce se întîmplă cu cimitirul ăsta de nu mai recunosc nimic?!“ De mai bine de o oră mă învîrt în cerc, dar părinții mei sînt convinși că sînt pe drumul cel bun. „Uite, ăla e!“, strigă Anton. „Ce scrie pe piatră?“ „Sînt niște unguri…“ „Și acolo mai în spate, pe rîndul doi?“ „Mureșean Viorica și Ioan, nu sînt ei…“ „Mai urcă un pic și arată-mi doar rîndul doi…“ Încep să mi pierd orice speranță, florile mi se ofilesc, o iau din nou la dreapta, ai mei comentează cu tot felul de amănunte irelevante de la înmormîntare, „uite, pe acolo l a dus pe bietul tata-mare…“ etc. pînă cînd chiar se întîmplă un miracol. „I am găsit!“, exclam eu și chiar îmi dau lacrimile de bucurie. Nu-mi vine să cred – scrie negru pe alb, de fapt auriu pe negru: Grigorie Alexandru, mort în 2005, și Grigorie Nicolina, 2010. Tata-mare și mama-mare sînt chiar acolo și mă simt ca și cum i-aș fi reîntîlnit în carne și oase după foarte mulți ani. „Uite-i, dragii de ei!“, spune și mama, prin telefon, și se simte mai puțin vinovată că nici ea n-a reușit să ajungă la morminte în ultimii zece ani. „E ca și cum am fi și noi acolo… ce chestie!“, spune și Anton. Și uite așa, prin intermediul tehnologiei moderne, trei generații, două vii și una dispărută, se reîntîlnesc în Cimitirul Central din Cluj. Tata-mare probabil că n-ar înțeleg această „minune“, el care pînă la finalul vieții numea telecomanda de la noul televizor „în culori“ „aparatul ăla“ și care n-a folosit niciodată decît telefonul cu disc. Și tot pînă la finalul vieții a votat cu FSN-ul și i-a iubit pe comuniști, n-a reușit să înțeleagă nimic din ce s-a întîmplat după 1990, era deja prea tîrziu pentru el. A murit într-o zi geroasă și înnorată de ianuarie, „i-a părut rău după viața“, am spus noi toți. O viața bună în care i-a plăcut să bea cîte un păhărel de pălincă, dar și cîte o bere, în care nu s-a certat cu nimeni, toată lumea l-a respectat pe dom’ Grigore, inclusiv noi, nepoții, chiar dacă era cam milităros, lucrase în armată, însă atunci cînd îl pupam pe obraz se muia ca un om de zahăr la soare și ne spunea „Mulțumesc!“, iar cînd îi venea pensia ne dădea și nouă „pensia noastră“ – 25 de lei. O viață pe care și-a petrecut-o, mai ales ultima parte a ei, la coadă la Gostat, în care a crescut doi copii dintr-o căsătorie anterioară a soției sale cu drag și cu responsabilitate, ca pe copiii lui. Mama-mare i-a supraviețuit cinci ani, a murit într-o zi însorită de toamnă, cu un soare blînd, cernut, simțeam cum ne zîmbește de undeva de sus. În primii ani după moartea lui tata-mare, a trăit un soi de „resuscitare“, ea, femeia casnică și „fără pensie“ care a depins mereu de el, s-a simțit cumva liberă, avea chef să umble, să călătorească, să vadă pentru ultima oară satul ei natal din Oltenia. N-a plecat, însă, nicăieri, a trăit în continuare modest și tot în umbra lui, pînă cînd o demență senilă, la 90 de ani, a luat-o în brațe și a legănat o ca pe un copil, pînă cînd a adormit-o. A murit în somn „ca un pui“, mai rar un om bun ca ea, mai rar un om căruia să nu-i fie deloc teamă de moarte, s-o aștepte senină, ca pe o binecuvîntare.

Am pus florile, am aprins lumînările, cea a lui tata-mare s a aprins mai greu, nu prea era bisericos, deh. A fost o întîlnire veselă și plăcută acolo, în cimitir, între trei generații. Nu întîmplător am scris acest text în Săptămîna Mare, atunci cînd doar o dată pe an este vorba despre viață și despre moarte, despre înviere și despre sensul acesta atît de profund al cîntecului împărtășit – „cu moartea pre moarte călcînd“. Nici eu nu sînt un om bisericos, dar sensuri profunde sînt peste tot (și nu neapărat creștine), dacă ai răbdare să aștepți, dorința să le înțelegi. La plecare, portarul cimitirul m-a văzut fără flori și fără candele și a exclamat vesel: „I-ați găsit!“. „Da, i-am găsit. Sînt atît e fericită!“, am zis eu, și eram. „Vă cred, e un mic miracol!“

Foto: flickr