La noi, la Viena
Nu știu de ce n-am ajuns pînă acum la Viena – poate că nu s-a ivit ocazia și mereu mi s-a părut cumva un oraș peste deal, unde aș fi putut merge oricînd, față de alte locuri aflate la mii de kilometri depărtare, cele la care visam. Însă pe măsură ce trece timpul și viața îți devine din ce în ce mai „burgheză“ și mai legată de locurile cunoscute sau recognoscibile, destinațiile exotice se estompează, se transformă în nebuloase de pe alte planete. Acum, la o adică, aș putea să accept că nu voi ajunge niciodată în America de Sud sau în Noua Zeelandă, ceea ce în urmă cu zece ani mi se părea de neconceput. Chiar începe să mi se pară suficient de mare Europa – are de toate, nu te prea poți plictisi și e de-a noastră. Ai parte de zboruri scurte și prea puțin traumatizante, și oriunde ai ajunge ai un mic sentiment de acasă. Cu toții, europenii, nu sîntem altceva decît niște triburi înrudite și călătorite dintr-o parte în alta (de pildă, în ultima mea călătorie în Slovacia am descoperit în meniul unui restaurant niște galuska din cartofi cu brinza, care nu e altceva decît brînza noastră strămoșească de oaie, care nu se trage de la „barză, viezure, mînz“, așa cum îmi imaginam, ci are, în DEX, o etimologie necunoscută). De aici și titlul articolului – „La noi, la Viena“. De ce „la noi“? Am copilărit în Ardeal, sînt obișnuită cu orașele cu influențe austro-ungare, cam toate seamănă între ele, în primul rînd ca stare de spirit, ca fel de a fi al oamenilor, așa că am regăsit în Viena, la fiecare pas, rămășițe din cenușa Imperiului, ceea ce era normal, dar am și simțit orașul ca pe un sat ceva mai mare care cuprinde toate celălalte „sate“ risipite prin țările din jur, un fel de cealaltă capitală, de altă capitală, dacă vreți. Dincolo de asta, Viena e un oraș cumsecade. Elegant, plăcut și de mult bun-simț. A good place to live, cum ar spune americanul. E Occidentul ăla, curat, safe, ideal, la care visam cînd eram mică. În vreme ce multe dintre capitalele europene „clasice“ trec prin transformări și frămîntări, se lărgesc, au conflicte și probleme interne (fusesem cu o săptămînă înainte la Paris, după zece ani, mi s-a părut un oraș de-a dreptul schizoid, les gilets jaunes distrugeau simbolurile capitalismului pe Champs-Élysées, în vreme ce în Montmartre turiștii japonezi făceau poze în neștire), se deformează, încep să semene pe mici porțiuni cu orașe din Maghreb (Bruxelles), sînt sufocate de migrații succesive, de turiști (Praga), de artiști în căutare de rezidențe temporare (Berlin și vibe-ul lui), capătă ghetouri și subculturi, Viena nu dă semne că se va schimba prea curînd. Ba mai mult decît atît, Viena e încremenită în timp. Voi reda doar cîteva impresii superficiale, la o primă vizită de două zile, cu siguranță mă voi reîntoarce, sînt la o vîrstă la care mă dau în vînt după orașele de bun-simț.
● Am „aterizat“ de la Bratislava într-o autogară centrală, habar n-aveam unde era, iar net-ul mergea din doi în doi, poate din cauza rețelei, poate din cauza faptului că era bulversat de trecerea din Slovacia în Austria. M-am rătăcit la metrou, ceea ce nu mi s-a mai întîmplat de multă vreme într-un oraș european, am pățit-o și în ultima zi, pe drumul spre aeroport, cu mai multe trenuri disponibile și legături multiple. Totul mi se părea impecabil, dar cu o logică care nu a funcționat pentru mine. N-am reușit să plătesc un bilet cu monede, ci doar cu cardul, nu sînt sigură nici acum că am reușit să-l validez – într-un cuvînt, m-am simțit ca un țăran care a ajuns prima dată în Vest. În fine, am dibuit eu o cale subterană spre centru și am ieșit la suprafață în buricul tîrgului, adică în Stephansplatz. Și tot ca un țăran ajuns pentru prima oară în Vest, am rămas cu gura căscată, primul impact a fost emoționant și copleșitor, un fel de Cluj, de Alba Iulia, de Timișoara etc., sau toate la un loc, la alte dimensiuni, cu o altă grandoare. De aici și prima impresie a omului care vine în „capitală“ și nu prea știe încotro să o apuce.
● Am dormit la un (mult spus) hotel, aproape de Ringstrasse. Un etaj al unei clădiri istorice, cu camere de închiriat. Proprietarul era un turc deosebit de respectuos, îmi urmărea cu deferență și solicitudine fiecare mișcare. N-am avut de ce să mă plîng, știam de pe booking că locul necesită renovări, îmbunătățiri. Am avut un pat king size de prin anii ’60, camera avea vreo șaipe metri pătrați, plus patru pe înălțime, aproape nimic din ceea ce necesita o priză nu funcționa sau dădea rateuri. Pe scurt, m-am simțit în hotelul turcului ca într-o vizită la o mătușă în vîrstă și cam decrepită de la Viena. La ora șapte dimineața deschideam fereastra, din oraș se simțea ceva vuiet, o mișcare. După opt și jumătate era liniște, ca la țară, se auzeau păsărele. Am tras concluzia că e un oraș normal, în care există ore de vîrf și, că în afara lor, se cam muncește.
● Pensiunea nu oferea mic dejun, însă vizavi era o cafenea foarte drăguță, unde se și fuma în interior. De altfel, în Viena se fumează în interior aproape peste tot, austriecii au decis să aibă alte legi europene, mai potrivite orașului în care trăiesc. Adică spații pentru fumători sau sisteme de ventilație atît de performante încît fumul nu deranjează pe nimeni. Fumatul nu pare să fie aici o crimă și nici o problemă esențială a umanității. Seara, mă opream la cafenea și pentru un pahar de vin. Și așa m-am împrietenit cu chelnerul care era, de fapt, muzician. Cînta într-o orchestră, în două trupe underground, „presta“ ceva și la un teatru pentru copii, iar „în timpul liber“ servea fără nici o jenă și cu mult chef de vorbă la cafenea – o suplimentare de buget. Am aflat că ultima lui prietenă a fost româncă, relația n-a mers prea bine. Mi-a spus că era născut în Viena și că nu și-ar dori să locuiască nicăieri în altă parte, este cel mai relaxant oraș pe care și l-ar putea imagina.
● Orașul e plin de turiști ruși, veniți la shopping, se aude limba rusă aproape peste tot, mai ales în muzee, la căștile date la maximum ale noilor parveniți ruși care vin aici ca să „se cultive“. Partea bună este că își aduc cu ei și copiii.
● Am făcut turul turistic al Ring-ului cu tramvaiul „imperial“, 9 euro, explicații în engleză la căști, muzică de Mozart interpretată de Filarmonica din Viena. Eu și vreo zece babe și moși din UK. Băiatul care vindea bilete, un tînăr turc sau arab, nu mi-am dat seama, m-a rugat să am grijă cinci minute de toneta lui. Am avut. A traversat drumul și s-a întors mușcînd fericit dintr-o înghețată. În timpul turului, care a durat 20 de minute, mi-au dat lacrimile. Cred că de fericire. E atît de multă istorie aici, la Viena, din care facem și noi cumva parte.
● M-am îndepărtat de centru și am ajuns într-un cartier boem, am aflat ulterior. Am intrat într-o cafenea la întîmplare, decorul era cel de dinainte de al Doilea Război Mondial. Canapele din piele, fum de țigară, fotografii cu Viena de altădată, o pendulă care încremenise la ora 3. Nu mai era nimeni în afară de mine și de o masă plină cu amicii din cartier ai proprietăresei. O gașcă de oameni trecuți de 50 de ani, veneau pe rînd, cînd mai ajungea cîte unul îi săruta pe ceilalți, chei și bonomi, pe creștet. Apoi începeau să vorbească toți odată într-o germană aproape muzicală, pe care nici nu-mi doream s-o pricep. Proprietareasa avea în jur de 80 de ani și insista să umple ea halbele cu bere. Se mișca atît de încet încît mă gîndeam că de la bar pînă la masa mea traversa, de fapt, trei secole. M-am întors acasă, la hotelul turcului, destul de tîrziu, pe străduțe. Am trecut pe lîngă o biserică și din interior se auzea un cor care repeta. Dintr-un alt apartament se auzeau cîteva acorduri de pian. În rest, străzile erau liniștite și învăluite în aerul serii. Cum să nu iubești un astfel de oraș? Cum să nu iubești o astfel de Europă în cea mai bună variantă a ei?
Foto: Adina Popescu
