Vinul face omul mai bun

– o pledoarie pentru vin (I) –

Dintre toate băuturile cîte s-au inventat pe lume, vinul mi se pare băutura supremă (bine, nu punem la socoteală apa, nu e supremă, doar indispensabilă). Dacă stau și mă gîndesc bine, acum, în preajma Crăciunului – cînd oamenii din aproape toată lumea dau iama prin magazine pentru a-și face un stoc respectabil de butelii de vin, închină pahare prin cîrciumi cu licori de un galben-pai sau de un galben intens, ca mierea, rozé, că tot sînt la modă cupajele, sau de un roșu purpuriu, pînă la limita acelui negru greu, taninos, cu vagi tente violacee, cînd românii își amintesc de cîte un văr sau cumătru cu recomandări bune, de pe la țară, de cîte o „sursă“ verificată pentru a-și umple bidoanele –, cele mai fericite întîmplări din viața mea adultă au fost însoțite de cîte o sticlă cu vin. Bine, au mai fost și niște beri de a dreptul remarcabile, acele beri care pică bine și merg direct la suflet, într-o după-amaiază de vară în care ți-e cu adevărat sete, o sete pe care apa n-o poate domoli nicicînd. Însă cînd am avut șansa de a alege a fost mereu vinul. Nu pot pretinde că am ajuns la faza de connoisseur, că pot identifica soiuri, nuanțe, podgorii, brand-uri cu ochii închiși, sînt o diletantă. Dar tot pot face deosebirea între un vin bun și o poșircă, am desfăcut multe sticle la viața mea, cu un tirbușon simplu, din acelea care se înșurubează și tragi pur și simplu de mînerul de lemn sau, în lipsa lui și în situații în care deschiderea sticlei nu mai suporta amînare, am încercat diferite metode mai puțin ortodoxe – de la introducerea dopului în sticlă cu creioane și alte bețe pînă la încălzirea gîtului sticlei cu bricheta pentru a se dilata, treburi delicate care pot lua chiar și o oră întreagă. (Ce-i drept, metoda aia cu lovirea gîtului sticlei de anvelopa mașinii n-am încercat-o!) Astăzi sînt multe butelii de vinuri băubile care au dopuri ce se înșurubează, însă mie, uneia, vinurile astea nu-mi prezintă încredere – dacă dopul din plută nu iese cu un pocnet distinct, parcă nu mai are nici un farmec, așa cum și la fel de mult farmec există atunci cînd pornești la drum, într-o călătorie cu mașina, cu cîteva butelii alese pe sprînceană în portbagaj, sticlele hurducăite se ciocnesc ușor între ele cu un clinchet – taică-miu, de la care am moștenit probabil această dragoste pentru vin, obișnuia să spună: „Asta-i muzica ce-mi place!“ –, în așteptarea unui prim popas unde să desfacem prima sticlă. Dincolo de gust, de savurarea băuturii în sine, beția sau, mă rog, plăcuta amețeleală pe care ți-o dă vinul mi se pare cea mai revigorantă dintre toate. Am trăit destule beții ca să fac diferența. Cea din tărie, din „spirtoase“ – atunci cînd eram mult mai tînără, o beție rea, paranoică sau depresivă, depinde de caz, care te urmărește și a doua zi, nu știi cînd te ia flama, acum ești OK, peste zece minute ești avioane, a doua zi te trezești ori foarte clean, ori încă beat, depinde de cantitate, simți potențialul unei depedențe. Însă vinul nu dă depedență. Beția de bere, molatecă, într-o ultimă fază pleoștită, plină de palavre inutile, de drumuri interminabile pînă la closet, de somn letargic și balonare, a doua zi ți-e atît de rău de parcă ai fi sorbit întreg Oceanul Indian – IPA. Sete mahmură și repaus la pat. Despre amestecuri nu mai vorbesc. În urmă cu aproape 15 ani, pe scara de serviciu a jurnaliștilor fumători din redacția Cotidianul se vorbea despre cum și ce trebuie să bei, ce cantități ca să fii cît de cît funcțional a doua zi, care sînt combinațiile fatale. Erau oameni cu mult mai multă experiență decît mine, iar ideea simpatică care se desprindea din toate aceste discuții nu era în nici un caz cea că trebuie să te lași de băut ca să duci traiul sănătos și ascetic pe care ni-l cere societatea de astăzi ca să nu sucombăm înainte de vreme, ci cum să faci ca să-ți fentezi un pic destinul, să nu mai suporți consecințe după vreo noapte de pomină, să nu-ți mai fie rău, să adaptezi cumva beția vîrstei și necesităților tale. Însă beția de vin e relaxată, e veselă și colocvială, mai ales dacă o combini și cu mîncăruri plăcute, e genul de amețeală benefică, fără urmări prea grave. E drept ce se spune: vinul face omul bun.

Îmi amintesc de diferite vinuri și de relația mea cu ele cam în toate călătoriile pe care le-am făcut, n-au fost prea multe, dar nici chiar puține. Aș putea chiar să spun că vinul condimentează orice călătorie într-un mod aparte și o potențează, începînd cu paharul de vin pe care îl bei în avion (și care face cît trei din cîte am înțeles, ca efect, din cauza altitudinii) care te detașează de lumea pe care o lași în urmă. Mi-e frică să zbor – paharul de vin (mediocru) din avion, aproape indiferent de ora zborului, pentru mine e un colac de salvare. Ești deasupra norilor și a răutății lumii, ești cuprins brusc de o stare de bine, ești departe de toate și într-o deplină armonie cu tine însuți. Ultima oară cînd am zburat la Cluj și știam că, din cauza timpului scurt petrecut în aer, nu vom primi binemeritatul pahar de vin, mi-am permis luxul de a bea două pahare înainte de zbor (ajunsesem cu aproape două ore înainte), deși pentru banii noștri, ai românilor, vinul băut în aeroport costă o mică avere. Însă n-au fost bani cheltuiți degeaba, mi-au dat o stare aparte, în acel mic acvariu din fața porții de îmbarcare, privind avioane care decolează, cu fiecare înghițitură de vin simțindu-mă mai decuplată de la grijile mele zilnice, de fapt, mai fericită. Căci fericirea se poate măsura în secunde și în înghițituri de vin. A fost cel mai reconfortant zbor de care am avut parte vreodată, am simțit că pur și simplu m-am teleportat la Cluj, într-o lume tot românească, dar poate un pic mai bună.

Prima mea călătorie la Paris, în urmă cu mulți ani, a fost fragmentată de multiple pahare de vin. De fapt, era prima mea ieșire în Occident și eram copleșită de Paris, de oameni, de diferențe. Orice s-ar spune, Parisul este peste așteptările tuturor celor care își imaginează Parisul. Am umblat ca năuca prin tot orașul, zeci de kilometri, pînă cînd mi-am rupt o pereche de espadrile și am cumpărat altele cu cinci euro dintr-un second-hand, cu emoții care mă dădeau peste cap, absolut banale, de altfel (dar importante pentru 20 și ceva de ani) – simți că pielea se încrețește, simți că te lasă genunchii, ești pur și simplu într-o fază de extaz, iar vinul are și el un rost. Pentru că atunci cînd nu mai puteam să merg mă opream la orice terasă, orice bistro ca să beau un pahar de vin, chiar dacă costa 7-8 euro și eu nu mîncasem nimic toată ziua. Era momentul meu de răgaz în care să mă regăsesc cumva în orașul acela magnific și să mă uit pur și simplu la oameni. La cel care compunea în gol în fața mea, fără portative, fără note și bea un pahar de vin, imaginîndu-și că are în brațe o vioară. La cele două doamne trecute de 80 de ani care sorbeau vinul cu duioșie, cu delicatețe, iar vinul umplea din plin supapele unei relații vechi de prietenie. La fata singură care se îmbujorase la față după un pahar, era atît de plină de viață, în căutare. Am revenit cîțiva ani mai tîrziu cu părinții mei și am încercat să bem vin în toate modurile ieftine posibile: cu gazda noastră, doctor psihiatru în vîrstă pe atunci tot de 80 de ani, care își încheia seara înmuindu-și o bucată de baghetă în vin, pe malul Senei, deschizînd noi trei, doi părinți și o fată deja adultă, o sticlă cumpărată de la supermarket – „Asta e muzica ce-mi place!“, spunea Anton –, turnam în pahare din plastic, n-avea nici o importanță, ne uitam la bărcile particulare care treceau pe Sena, pe punte unii beau șampanie și se relaxau, trecea Occidentul pe lîngă noi, noi eram niște turiști din Europa de Est care abia își permiseseră să ajungă la Paris, beam și noi o sticlă de la supermarket, pe o bancă de pe malul Senei, dar era Sena, nu era Dîmbovița, atît ei, cît și noi eram fericiți. Vinul ne unea.

Foto: wikimedia commons