Mais où sont les manele d’antan?

Prin anii ’90, cînd făceam karate, era la sală un băiat cam simpluț, cam de cartier, dar pe care toată lumea îl iubea, inclusiv noi, fetele de 12-13 ani. Giani, zis și Bruce Lee, un băiat de aur, corect și săritor, ajuta pe toată lumea. La un moment dat, Giani ne‑a anunțat că pleacă în armată, pe atunci stagiul militar de 12 luni era încă obligatoriu, iar noi i‑am pregătit o petrecere de bun-rămas. La petrecere s-a ascultat pînă la loc comanda piesa formației Albatros, „S-a mărit armata“. A fost primul meu contact oficial cu o manea, de fapt o proto-manea, cum am aflat că se numește ulterior, un soi de bunică a manelelor de astăzi. Apoi, Giani a plecat în armată, noi – colegii lui de la sală – l‑am uitat, însă eu am rămas cu melodia în cap, o fredonam prin casă: „Stau în unitate, fac tîrîș pe coate, fac sectoare și plantoane, pîn’ la liberare“. Pînă într-o zi cînd Anton, taică-miu, mi-a zis: „Ce tot cînți porcăria aia? Asta o cîntă doar neamul prost, în mahala…“. Am stat și m-am mai gîndit, mi-am dat seama că nu-mi plăcea, de fapt, melodia și nu‑mi spuneau nimic nici versurile, o cîntam doar pentru că îmi amintea de Giani. Așa că m-am întors la Depeche Mode – eram fan pe vremea aceea, apoi am trecut la rock, la Led Zep și la Beatles.

A-ți plăcea sau nu manelele ține și de educație, de familie, de mediul în care ai crescut. Dacă n-ai avut vecini care să se îmbete la orice oră din zi și din noapte și care să se taie între ei cu cuțitele, dacă n-ai avut treabă cu vagaboandele (pînă pe la 20 de ani, eu știam de curve doar din filme și din cărți, așa că m-am dus odată special pe străduțele de pe lîngă Gara de Nord ca să văd curve în carne și oase), dacă n-ai avut bani de învîrtit și afaceri care se fac și se desfac, dacă bemveul și merțanul nu ți se par niște „valori“ în sine, dacă ai crescut plicticos și cuminte, fără gașcă, fără clică, fără clan, iar conceptul de „dușman“ ți-a fost necunoscut, nu prea ai cum să te regăsești în manele, să rezonezi, oricît te-ai strădui. Iar dacă spui că rezonezi din motive artificiale precum acceptarea diversității sau pentru că e noul trend, e doar pură ipocrizie. De fapt, n-ai nici o treabă!

Am asistat, de-a lungul timpului, la manelizarea și demanelizarea Pieții Obor. Ce exemplu poate fi mai bun, pe acest subiect, decît Oborul de pe vremea cînd nu era hip, era plin de marginali, de bețivi, de mici „scuipați“ (am văzut cu ochii mei, nu e o legendă – grataragiul își scuipa în palme și rula micul) pe care puțini dintre voi ar îndrăzni acum să-i mănînce (am făcut de trei ori toxiinfecție alimentară de la diverse de prin Obor, dar nu m-am lăsat). În anii 1990-2000, erau tarabă lîngă tarabă, numai casete piratate, numai manele, de nu mai înțelegeai nimic. Mulți spun că pe atunci manelele erau, chipurile, underground. Aiurea! Erau mainstream toată ziua. Curgeau banii pe dedicații la radio și posturi TV, în fiecare săptămînă se lansa un alt hit. Îmi amintesc și acum un mare hit din tîrgul auto de la Vitan, deținut de unul dintre clanurile țigănești faimoase (cu unul din clan am fost colegă de clasă vreun an, după aia a rămas repetent): „Hai în Mercedes, hai în avion! Și la sutien, îți bag un milion!“. Poate ați uitat, dar manelele urlau peste tot, mereu la maximum, în taxiuri, în gări, în autobuze, dacă îți plăcea altceva te sufocai, dar nu aveai ce face, erai în minoritate, îți astupai urechile și le acceptai, „și ei e de-ai noștri“. Apoi, parcă au apărut discret niște hotărîri ale consiliilor locale și manelele au început treptat să dispară. Astăzi, Piața Obor n-o mai fi ea ce-a fost (cum se plîng unii), dar e mai civilizată din multe puncte de vedere. La cîrciuma centrală poți asculta de la muzica lăutărească veche și Fărîmiță (jos pălăria!) la Edith Piaf și Beatles. Clienții sînt în mare parte aceiași, tot bețivi, tot marginali, dar își văd de berea și de micii lor, au supraviețuit și fără manele, n-au nevoie de nici o tînguire ca să adoarmă, la nevoie, cu capul pe masă, la ora închiderii.

Așa cum am mai scris, locuiesc în „mahalaua“ de la Lizeanu (dacă ar fi știut taică-miu atunci cînd îmi atrăgea atenția că „S-a mărit armata“ e cîntec de mahala!). Eu am ales să locuiesc aici, nu m-a obligat nimeni, iar unul dintre motivele mutării a fost, tocmai, pentru diversitate, mi s-a părut un mediu nou, interesant, în care nu trăisem cînd eram copil. O să vă mirați, dar deși anumite obiceiuri se păstrează, iar vara se iese pe stradă mai ceva ca pe malul fluviului Gange, cred că doar o dată sau de două ori am auzit manele de cinci ani de cînd locuiesc aici. Din astea comerciale, „supărate“. Cînd se mai fac petreceri și se scot mese și grătare în stradă, se ascultă mai degrabă un soi de lăutărească decît Guță și Minune, și totul se termină înainte de miezul nopții. Un singur vecin m-a înnebunit vreo jumătate de an cu manelele, de fapt cu o singură manea. Un venetic, alb, „majoritar“, se mutase în casa de alături, părăginită, ca să aibă grijă de niște cîini. În fiecare week-end ieșea în curte, bea cîte șapte beri și punea în buclă „Constantine, Constantine!“ de se auzea pînă în Piața Obor. I-am zis să o lase mai moale, că deranjează, și mi-a răspuns candid: „Știți, pă mine mă cheamă Costică, d-aia îmi place cîntecul ăsta… d-aia îl ascult, ie plăcerea mea!“. Și a continuat să-l asculte, fără să țină cont de mica mea reclamație. Ce era să mai fac? Să‑i stric omului plăcerea?

Astăzi manelele nu mai sînt mainstream, dar sînt hip și sînt cool, se poartă printre ONG-iști și intelectuali progresiști, e o din aia, cum se cheamă, „modalitate de expresie artistică“. Dacă îndrăznești să spui că nu-ți plac, ești rasist. „Scandalul“ cu manelele de la Premiile Gopo (OK, justificat, într-un context, însă oare dacă filmul era unul cu comuniști trebuia să se cînte pe scenă, la mișto, „Mulțumim din inimă Partidului“?) a degenerat în cu totul altceva, iar articole precum cel din Elle – „Manele la Național. Despre cultură înaltă, rasism și ipocrizie“: „Maneaua divizează pentru că e asociată atît de puternic unei etnii. Maneaua antagonizează pentru că sîntem încă rasiști“ – mă înspăimîntă de-a dreptul. Pînă unde s-a ajuns? Și ce va urma – liste negre cu cei cărora nu le plac manelele, o poliție a corectitudinii politice? Da, recunosc, nu-mi plac manelele, dintr-un singur motiv (n-am nimic cu muzica, asta chiar ține de gusturi muzicale): versurile ilustrează, per ansamblu, toată mitocănia și tarele poporului român. De la șmenuri, mici învîrteli, șmecherie și apartenență de clan la promiscuitate, invidie și dușmănie. Exact acele lucruri pe care încerc să le uit atunci cînd plec în străinătate, de pildă, ca să-mi fac viața de aici mai suportabilă. Exact acele lucruri pe care încerc să le ignor atunci cînd îmi închipui că din acest popor mai fac parte și oameni decenți și civilizați. Însă discursul e altul acum – dacă nu-ți plac manelele ești rasist, dacă strîmbi din nas la un eveniment cultural cu manele ești retrograd, te opui progresului. Păi, unde ați fost, fraților, în ultimii 25 de ani, cînd au fost manele pe toate drumurile? De ce nimeni nu invita pe atunci maneliști pe scene culturale? De ce nu-i băga nimeni în seamă, din mediul fin și intelectual? E simplu – pentru că pe atunci discursul „diversității“, al corectitudinii politice încă nu era coagulat în România. Cine vorbește de ipocrizie? Haideți, mai bine, să vorbim despre ideologie.