Oare ce a fost în locul ăsta înainte?
De curînd, mă plimbam pe străduțele din cartier cînd mi-am amintit: „Pe strada asta parcă era o cîrciumă… da, da, ce cîrciumă mișto!… nu era fancy, trendy, nu era nici măcar un pub, pur și simplu o bombă… crîșmă de rockeri, oare? Aveau o sobă mare în prima cameră, iarna era cald și bine, se fuma pe atunci, era un fum de-l tăiai cu cuțitul, niști tipi cîntau uneori la chitară, se bea vodcă cu cola, cînd ieșeai afară după o oră, ușor amețit și cu ochii injectați de la fum, aveai senzația că ai călătorit în timp, că te-ai întors de undeva dintr-un trecut improbabil într-un prezent tern, cenușiu“. Am început să caut crîșma. Desigur, n-am mai găsit-o, culmea e că n-am găsit nici măcar casa, o casă veche, tip vagon, care o găzduia. Pe locul ei era un bloculeț nou, cochet, cu trei etaje. Cînd nu mai regăsești locuri pierdute undeva prin străfunduri de memorie, spații prin care ai trecut întîmplător, itinerarii, trasee, îți dai seama, cu neplăcere, că au trecut ceva ani peste tine. Iar felul în care se modifică spațiile spune ceva despre timp, dar și despre istoria ta personală. „Ce a fost acolo înainte?“ poate să devină o mică obsesie. Da, trebuie să-ți amintești, înainte nu era așa, era altfel. Era mai bine? Apropo de regăsiri, am regăsit un text mai vechi, de prin 2003, despre un alt spațiu din cartierul meu. Recitindu-l, am simțit nevoia să-l ajustez pe alocuri, să scot cuvinte, să rescriu și am rămas cu senzația că un text literar se comportă precum un spațiu, o construcție, poate suferi modificări, se poate transforma sau poate să dispară pur și simplu ca și cum nu ți-ar fi aparținut niciodată, să l uiți, să-i dai delete. Și, în același timp, poate să spună ceva despre timp și despre istoria ta personală.
Înainte acolo era o Pescărie unde nu intra aproape nimeni. În afară de clasicele conserve de peşte care-ţi dădeau aceleaşi veşnice două opţiuni: „în ulei“ sau „în sos tomat“ şi pe care le puteai cumpăra foarte bine şi de Alimentara, n-aveai altceva de făcut decît să te uiți la rafturile goale, la faianţa albă, pictată cu meduze şi alte vieţăţi acvatice, mai mult sau mai puţin comestibile, sau la vînzătoarea plictisită care răsfoia revista Femeia.
Imediat după 1990, spaţiul s-a transformat peste noapte într-un general store al unui arab, faianţa a fost dată jos, iar rafturile goale au fost înlocuite cu unele pline cu de toate, de la acadele Topi Top şi „armuş“, specialiate cu susan şi nucă de cocos, la sucuri cu arome „exotice“ la cutie, cu pai. Primii clienţi n-au întîrziat să apară, la început intimidaţi de atîta belşug într-un loc pe care-l cunoşteau ca destinat depozitării unui peşte invizibil.
După încă trei ani, deşi afacerea mergea bine, arabul a plecat, cedîndu-i locul unui alt arab, coleg de breaslă, care n-a avut prea multă imaginaţie şi şi-a deschis un magazin alimentar, deşi mai erau încă douăzeci pe Calea Moşilor. Miza probabil pe faptul că românii nu scăpaseră încă de frica foamei şi puteau să cumpere alimente într-o disperare. Nu vindea băuturi alcoolice şi carne de porc.
Cam tot în acea perioadă, în spatele magazinului s-a aciuat un cîine vagabond care a fost botezat Johnny. O ducea bine: primea zilnic resturi de mezeluri și pîine. Curînd, micul supermarket s-a desfiinţat, spaţiul transformîndu-se din nou într-un magazin cu încălţăminte de firmă unde iarăşi nu intra aproape nimeni. Ca printr-o minune, toate magazinele alimentare de pe Calea Moşilor au devenit locuri de expunere a hainelor şi pantofilor de lux. E posibil ca obsesia „burţilor goale“ să fi dispărut, fiind înlocuită şi ea, la rîndul său, de obsesia modei și a look-ului. Dacă ar fi să judecăm după noua înfăţişare a străzii, intraserăm într-o nouă eră: a prosperităţii. Johnny a fost alungat de către patronul magazinului de pantofi pentru că „strica imaginea firmei“.
Au mai trecut vreo doi ani și cizmele din piele de crocodil au fost încărcate în furgonete şi duse cine ştie unde, iar în locul lor au apărut saboţii scîlciaţi, pantofii prăfuiţi cu tocuri lipsă, sandalele fără barete. Aţi ghicit: spaţiul a devenit un magazin de îmbrăcăminte şi încălţăminte second hand: „Cea mai bună calitate, preţuri accesibile!“ şi parcă niciodată nu s-au îmbulzit atît de tare clienţii. „Doamnă, cum vi se pare puloverul ăsta?“, „Vă vine bine, dar vedeţi că are două ochiuri lipsă la spate!“, „Mie mi se pare aproape nou!“, „Da, în afară de ochiurile alea, nu pare purtat… Puteţi să le aranjaţi dumneavoastră, le trageţi pe interior…“, „Lasă, dragă, blugii ăia, nu vezi ce răpănoşi sînt!?“, „N-are importanţă… îs la modă blugii vechi, tociţi… N-ai văzut că şi blugii noi, de firmă, par gata purtaţi?“, „Nouăşpe mii bluziţa asta? O s-o iau chiar dacă n-o s-o port niciodată… Nu dai nouăşpe mii nici pe un pachet de ţigări!“, „Vecină, io azi cu cinci sute de mii m-am îmbrăcat pentru toată iarna…“, „V-aţi luat şi geacă?“, „N-o vedeţi? E asta de pe mine! Două sute. Nu mi place că are nişte scrisuri pe spate, dar le scot io cu acu’!“, „Eu cizme n-am curaju’ să-mi iau de aici. Mai bine mai pun un ban deoparte şi iau unele noi. Mi-e frică să n-aibă cine ştie ce ciuperci…“, „Parcă de la haine nu poţi să iei tot felu’ de boli…“, „Nu-i adevărat, că sînt spălate şi tratate…“, „Hei, cucoană, lasă fusta aia în pace, că io am văzut-o prima!“, „Dacă ai văzut-o de ce n-ai luat-o? Ai un vraf de fuste în braţe! Nu vă mai satură Dumnezeu!“
În stînga erau hainele de damă, în dreapta cele pentru bărbaţi. În coşuri, mărunţişuri: eşarfe, sutiene, costume de baie, curele. În spate, încălţămintea, pe rafturi. Tot aici, hăinuţe pentru copii, feţe de masă, perdele. Rătăcite într-un maldăr pestriţ de pături, cîteva jucării de pluş: un ursuleţ fără o ureche, o omidă de un verde spălăcit. Vînzătoarele erau guralive, amabile şi aparent elegante, însă dacă te uitai mai atent la vestimentaţia lor sesizai aceleaşi inevitabile mici „defecte“ ale hainelor purtate: un buzunar cîrpit, un nasture de altă culoare. Chiar la intrare, sub umeraşele cu bluze de damă stătea tolănit Johnny: fusese (re)înfiat şi acum era considerat de toată lumea ca unul de-al casei.
Deşi clienţii faceau parte din categorii sociale diferite, era imposibil să nu remarci pe feţele tuturor o tristeţe amestecată cu jenă, nervozitate, teamă. Îţi dădeai seamă că nici unul dintre ei nu-şi dorea în mod special ca în acel moment să fie acolo. De aici, o irascibilitate generală. Comunicau răstit, chiar dacă îşi dădeau cu părerea despre un sacou sau o bluză. Se înghionteau, îşi smulgeau unul altuia hainele mai de soi, scormoneau cu frenezie prin coşurile cu mărunţişuri, iar o dată la o jumătate de oră, atunci cînd vînzătoarele veneau cu haine noi din depozit, se repezeau asupra lor, călcîndu-se pe picioare şi isterizîndu-se. Unii nu mai aveau răbdare să aştepte la cabina de probă, un colţ improvizat, ascuns privirii de o perdea galbenă, tot second hand. Se dezbrăcau şi probau în mijlocul magazinului. Orice magazin second-hand poate să-ți imprime, fără să vrei, un astfel de comportament. La difuzorul radioului, cineva se credea Picasso sau haiduc, dar nimeni nu-l băga în seamă.
Petrecîndu-ţi o jumătate de oră în acel spaţiu comercial „încărcat de istorie“, fostă Pescărie, general store, supermarket, magazin de lux, actual second-hand, realizai că, de fapt, spațiul în sine reprezenta perfect România ultimilor 15 ani.
Ce este acum în locul fostului magazin second-hand? N-o să ghiciți niciodată… Un Mega Image!
Foto: Strada Buzești spre Hala Matache, august 1990
