Sicilia, în extrasezon. Partea întîi: Siracuza
Pe 5 ianuarie am terminat un roman la care lucram de aproape trei ani și mi-am zis că merit o recompensă. Dar mai era și altceva – perspectiva a încă două luni de iarnă românească, interminabile, de întuneric și tristețe, mă îngrozea. Nu-mi doream mări exotice și calde în care să fac baie, la celălalt capăt al lumii, sinceră să fiu, visam doar la un loc însorit, o terasă la malul mării unde să fumez o țigară și să beau un pahar de vin fără să dîrdîi, fără să simt nevoia unui alt interior, să fentez măcar un pic finalul de iarnă. Și așa, frunzărind oferte de zboruri low cost, am găsit niște bilete de avion spre Catania la un preț ridicol de mic și le-am luat fără să stau prea mult pe gînduri, oricum nu mai fusesem niciodată în Italia. Apoi am verificat o posibilă prognoză pentru ultima săptămînă din februarie – soare orbitor și 16-17 grade, perfect! (Că n-a fost chiar așa nu mai are nici o importanță.) Dacă voi avea ceva bani și anul viitor, voi face la fel, cu o altă destinație – pentru că aproape în fiecare dimineață pînă în ziua plecării mă uitam la fotografii cu Sicilia, citeam impresiile altora, îmi imaginam totul în cele mai mici detalii, Sicilia devenise o proiecție și astfel am reușit, de fapt, să fentez cele două luni de iarnă românească. Această escapadă mentală de dinaintea călătoriei a ținut depresia departe și a meritat toți banii.
Autobuzul direct de la aeroportul din Catania face o oră și jumătate pînă la Siracuza pe o autostradă pe alocuri peticită, dar totuși autostradă, care se desfășoară de-a lungul coastei și trece prin cîteva tuneluri cum nu-mi imaginez că se vor construi vreodată în România. Din cînd în cînd, printre cactuși uriași, lămîi, pini care își unesc coroanele parcă dintr-un sentiment de solidaritate unii față de ceilalți, dar și față de oameni pentru a le oferi umbră, pe timpul verii și alți copaci din sud pe care n-am reușit să-i identific pînă la finalul călătoriei, se zărește marea. Insula pare stîncoasă, dar e plină de vegetație. Sînt conștientă că în urmă cu nici trei ore eram în România, unde n-a dat încă colțul ierbii și n-a plesnit nici un mugur, însă nu mă frapează tot verdele din jur. Oamenii se adaptează repede la o climă mai blîndă. Mai degrabă mă fascinează lumina asta fantastică de sud pe care o știam din Portugalia și de care mi-era atît de dor – o lumină albă, caldă, razele soarelui cad altfel, mai direct, nu pieziș, norii se mișcă mai repede, totul îți apare, de fapt, scăldat în lumină. Dacă ești o persoană solară, acolo ți-e locul, nu în altă parte. La o primă impresie, Siracuza, orașul nou, e un loc depopulat, fantomatic, destul de murdar și de sărac, însă cam așa îmi imaginam eu sudul mai puțin turistic al Italiei, cu case oarecum lăsate în paragină, unele ferestre și uși sînt bătute în cuie, rufe colorate întinse la uscat – deja un clișeu, băcănii de cartier, un atelier auto unde se repară scutere, două mese la soare în fața unei cafenele unde poți mînca cele mai bune arancini, o pescărie cu pește tocmai scos din mare, cu un anunț la intarare – cottura e gratuită. Dacă stai în orașul vechi, pe insulă, în Ortigia (care e un loc aproape exlusiv turistic, italienii nu locuiesc acolo, au doar micile lor afaceri, restaurante și pensiuni), nu prea ai treabă cu orașul nou, decît atunci cînd vei merge pînă la Parcul Arheologic de pe deal care chiar merită vizitat pentru cel mai mare teatru antic grecesc din Sicilia, pentru grotele lui, pentru atmosferă. Totuși, ne-am petrecut mai mult de-o jumătate de zi în orașul nou, am plecat din port unde ne-am întîlnit cu niște carabinieri veseli care se salutau cu Ciao ragazzi!, cu vreo trei pescari cam beți care șomau la soare și cu un cerșetor care ne-a cerut euro pentru un bambino, am urcat pe o stradă de-a lungul malului, deloc spectaculoasă, dar relaxantă, ne-am intersectat cu cîteva pisici cam jigărite și ne-am întrebat cum o fi să ai o casă aici, sus, pe faleză și practic din spatele casei să înceapă marea.
Ne-am oprit în dreptul uneia dintre ele, pe jumătate o ruină, cu păpădii și scaieți într-o curte mică, printre pietre era raiul șopîrlelor verzi, prin zidurile crăpate se zărea vaporul din larg care se îndepărta. Cine să abandoneze așa ceva și de ce? N-am zăbovit prea mult în punctele de belvedere pentru că aproape în fiecare colț mai ferit cu vedere la mare erau cuplușoare de adolescenți care, cocoțate pe cîte un scuter, se îmbrățișau de parcă a doua zi ar fi venit sfîrșitul lumii. A venit doar o furtună, se pare că cea mai grozavă din ultimii ani. În vîrful dealului era un monument al soldaților căzuți în Africa, era cam urît și cam „sovietic“, și aici era plin de copii care chiuleau de la școală. Vizavi, pe o terasă la soare, poate cea pe care mi-o imaginasem înainte să plec de acasă, poate alta, am băut vin și masa s-a umplut, ca de fiecare dată, de alune, chips-uri și bruschette calde, proaspăt scoase din cuptor, probabil că iar vom sări peste masa de prînz, în Sicilia dacă bei, de fapt mănînci. A doua zi după întoarcerea la București am ieșit la o terasă din cartier, la o bere, ne-au sosit berile și masa părea în continuare goală, unde sînt gustările noastre? – m-am întrebat deja din reflex. Lipsește atît de puțin ca să transformi o banală ieșire în oraș, o oprire la un birt, într-un moment memorabil, un pic mai multă atenție față de clienți, un zîmbet, o alună, o măslină, că doar nu sărăcești ca patron dacă oferi ceva pe gratis, dar la noi cine să se gîndească la așa ceva? Și, cine știe, poate chiar afacerea ta devine mai profitabilă – pe pildă, ne-am reîntors la un restaurant din Ortigia ca să luăm masa de prînz doar pentru că băuserăm cîte o bere acolo cu o zi în urmă și ne puseseră pe masă niște roșii cherry într-un sos de usturoi și ulei de măsline absolut minunate și pîine proaspătă. Însă nu cred că ai cum să-i înveți pe români să procedeze la fel, aici face parte din cultura locului – să nu-ți lași oaspetele să flămînzească, fiindcă clientul e un oaspete, nu un oarecare de pe stradă. În cele mai multe dintre localurile mici, familiale, patronii sînt și ospătari, uneori chiar și bucătari, nu ți se lungesc urechile pînă vine comanda, nu te stresezi cînd aștepți nota. Oare cum poți schimba în România o mentalitate de cîrciumă de tip socialist, „N-avem!“, „Nu mai este!“, „Mai pleacă naibii și pe acasă, că e ora închiderii!“, care s-a format de generații întregi de șefi de sală burtoși pe care nu i-a interesat decît „cît lași“.
Așadar, dacă ajungeți la Siracuza, nu ocoliți orașul nou pentru o experiență ceva mai puțin turistică (apropo, am trecut pe lîngă cîteva agenții imobiliare, un apartament de două camere cu vedere la mare costă 45.000-50.000 de euro). Ortigia, orașul vechi, cu aerul său de fortăreață și cu o istorie de peste 2700 de ani, locul în care se spune că zeița Leto a născut-o pe Artemis, mica patrie a lui Arhimede, o insuliță împînzită de vestigii și de străduțe cu clădiri baroce, este o bijuterie, în sensul în care e înțeles „frumosul“ în Italia, acel frumos pe care îl întîlnești aproape la fiecare pas, la un moment dat devii imun, apoi te întorci la București și totul ți se pare urît și meschin, nu mai vrei să ieși cu zilele din casă pînă cînd te readaptezi, înțelegi că nu e vina ta pentru că te-ai născut într-un loc și nu în altul. Dar despre Ortigia și mai ales despre oamenii săi vă povestesc mai multe data viitoare.