La munte, la mare, în orice împrejurare

Mă documentez pentru o carte despre vacanțele din timpul regimului comunist și am regăsit un text mai vechi, pe care am decis să-l public aici dintr-un singur motiv: astăzi, cînd putem să mergem în vacanță oriunde în lume, să ne ducem copiii să vadă Parisul sau Viena, să ne bulucim cu toții, vara, în Grecia pentru că e mai curat și mai civilizat ca la noi, ar fi bine, totuși, să nu uităm cum era atunci.

Un copil din anii ’80 avea categoric mai mult timp liber decît copiii din ziua de azi. Chiar dacă era obligat să-şi facă „norma“ toamna – la castane, şi vara – la frunze de dud pentru viermii de mătase, chiar dacă participa la acţiunea „Clasa noastră ca o floare“ sau era nevoit să-şi încropească ierbarul pe ultima sută de metri cu buruieni din curtea şcolii. Mi-amintesc vag de toate aceste activităţi ca de unele neproductive şi cîteodată destul de plăcute. O singură dată mi-am pierdut timpul cu adevărat, o zi întreagă la un soi de defilare a pionerilor prin Centrul Civic, dar am primit drept recompensă o excursie la Vidraru. În rest, n-aveam calculator, desigur, nu trebuia să dau copy/paste la referatele de pe net, nu mergeam la meditaţii, orele de după şcoală nu se împărţeau în lecţii de pian şi de limbi străine, nu mă uitam la televizor, nu trebuia să ascult de nici o bonă. Popasurile, cu cheia de gît, la patiseria din colţ, de pe Moşilor, puteau să prelungească la nesfîrşit. Adevărul este că dacă n-aş fi avut, pe rînd, iepure, hamster, peşti, pisică şi gîndaci de bucătărie, m-aş fi plictisit cumplit. Tocmai de aceea, din cînd în cînd îi mai ţineam locul vreunei vecine la coada la unt. Ca să-mi omor timpul… Însă adevăratele perioade de relaxare și de entertainment erau vacanţele – pardon, concediile – cu părinţii, planificate din vreme şi atît de previzibile.

La munte. Cu doamna Roşca de la Buşteni trebuia să vorbeşti de prin luna iunie pentru august. Şi vorbeai la telefon ca să vezi „cînd e liber“, iar ea îşi făcea planificarea: zece zile familia Negoiţă, după care douăsprezece zile familia Popescu, după care… Avantajul la doamna Roşca, o bătrînică dolofană şi cu obrajii atît de albi de parcă ar fi fost tot timpul pudraţi cu făină, era că avea „o cameră separată“ de restul casei, cu o bucătărie de la fereastra căreia puteai să vezi Crucea. Deci era „cameră cu vedere“. Doar baia era comună. În rest, doamna Roşca nu-şi băga niciodată nasul în sarsanalele tale de la Bucureşti, îţi dădea cheia şi pleca la treaba ei. Treaba ta era să urci pe munte, „trasee de o zi“. În primele zile erau unele uşoare, „de antrenament“, iar prin a patra zi te încumetai să te scoli la ora cinci dimineața ca să stai la coadă la telecabină şi să ajungi la vîrful Omu. Anul în care nu urcai la Omu era categoric un an pierdut. Acolo mîncai sandvişuri „din traistă“ şi beai un ceai sălciu, apoi coborai pe Valea Cerbului, iar seara, din nou în Buşteni, erai rupt. Te plimbai pe strada principală şi te intersectai cu ceilalţi turişti care „păşuniseră“ toată ziua pe la poale, iar acum se mozoleau cu vafe sau ciuguleau zmeură din cornete de hîrtie, cu elevii veniţi în tabere, zgomotoşi pentru că nu le convenea „programul“ făcut de „tovarăşa“ lor şi îmbrăcaţi în treninguri albastre, toate la fel, te uitai la platoul Bucegilor de unde tocmai coborîseşi şi te simţeai „mare şi tare“. După care părinţii îşi beau berea de seară, iar tu te mozoleai la rîndul tău cu vreo vafă şi voiai să te pozezi cu ursul sau cu cerbul, însă nu te lăsau pentru că erau „de prost-gust“. Pe la zece, toată suflarea Buşteniului, turişti şi localnici, mergea la culcare, se aprindeau felinarele stradale, dar nu şi Crucea, pentru că nu era 23 August. Nu mai aveai ce face. Aşa că mergeai şi tu să te culci „la gazda ta“, în cămăruţa de la doamna Roşca, şi visai un nou traseu pentru a doua zi, cu condiţia să nu plouă. Dacă ploua, stăteai în casă şi pur şi simplu mureai de plictiseală.

La mare. Tot luna iunie era una propice pentru a face o vizită la biroul ONT de lîngă Bucur Obor ca să achiziţionezi „bilete pentru litoral“. Ne întîmpinau nişte panouri frumos colorate cu „staţiunile“ şi ne lua ceva timp ca să alegem între Venus, Neptun şi Olimp. Saturn nu intra în discuţie, căci era „staţiune de ţărani“, iar la hotelurile cu nume de pietre preţioase din Cap Aurora nimereai numai dacă aveai noroc. După ce analizam oferta, ne hotăram asupra unui hotel oarecare, iar mai apoi îl căutam pe mica hartă „din dotare“, ca să vedem cît de aproape este de plajă. Nu eram niciodată mulţumită că urma să stăm la „Carmen“ sau la „Florica“, şi nu la „Raluca“, ce avea un design modern, sau la „Dana“, cu o grădină imensă, aproape exotică. Aflam că cei care merg acolo sînt „oameni cu pile“ şi mă linişteam.

O singură dată, din nu ştiu ce motive, n-am găsit bilete şi aşa am ajuns în gazdă la madam Spurcaciu, la Constanţa. O casă cu vreo şase camere, pe o străduţă prăfuită, la zece minute de plajă, e adevărat, însă toate camerele erau ocupate de tot atîtea familii. Dimineaţa stăteam la coadă la baie cîte o jumătate de oră, bărbaţii în slip se băteau pe burtă şi rîgîiau discret după micul dejun, copiii chirăiau prin curte, iar damele îşi admirau reciproc costumele de baie cu flori. De-abia aşteptam să ajungem pe plaja unde ne prăjeam, vrînd-nevrînd, tot alături de vecinii noştri „de la gazdă“ care intenţionau să socializeze între ei cu jocuri de cărţi şi de table. A fost un concediu ratat, tînjeam după anonimatul pe care ni-l împrumuta de regulă camera de hotel. Dar hai mai bine să vedem, poate că au băgat Pepsi la Mamaia, dacă nu, să mîncăm nişte clătite cu gem de caise pline de nisip, doar ca să nu ne întoarcem „acasă“ unde au venit „ăia“ încinşi de la plajă, iar acum stau la coadă la duş. „Acasă“, madam Spurcaciu schimbase cearşafurile cu unele jilave, măturase un pic prin cameră, strînsese pozele de familie de pe recamier, dar lăsase în pace peștele de sticlă din vitrină. Vecinii noștri erau strînşi la masa de sub nuc, la umbră, şi mîncau pepene. Femeile tăiau subțire feliile, bărbaţii sorbeau cu zgomot. „Ce bună-i zama!“, exclama unul de prin Deva sau Turda.

Și în orice împrejurare. Totdeauna i-am invidiat pe copiii care mergeau în vacanţe la ţară. Mi se părea un privilegiu să ai măcar o bunică la ţară unde să poţi vedea vacile care se întorc de la păscut, să poţi da de mîncare la găini, să te poţi duce la furat de mere şi să te poţi scălda în balta plină de mîl de la marginea satului. Din păcate, n-am avut pe nimeni la ţară şi a trebuit să mă mulţumesc cu acele concedii „clasice“, la munte şi la mare. Vacanţe pe care, dacă nu le-aş privi cu nostalgie, de fapt nostalgia copilăriei, aş putea acum să le cataloghez drept sărăcăcioase şi meschine. Nişte surogate ale bucuriei de a te simţi liber, departe de grijile cu care regimul te împovăra zilnic. Astăzi, gazdele de la munte au fost înlocuite de pensiuni, sejururile pe litoral de vacanţele la bulgari sau la greci. Dar am descoperit de curînd că ţara a rămas ţară. Acolo timpul liber nu s-a comprimat, conform unor „programe“ de vizitare a obiectivelor turistice (de tipul „Vezi cinci capitale europene în şapte zile!“), dar nici nu s-a dilatat, cum se întîmplă acum, cînd stai zece zile pe şezlong la piscina hotelului, fără să faci nimic, căci e all-inclusive. E acelaşi timp vechi, dintotdeauna.

Foto: wikimedia commons