Gaşca veselă de la cardiologie
„Aici este cardiologia?“ – întreb, după ce căutasem prin toată clădirea, evitînd dinadins să mă apropii de ușa unde era cea mai mare coadă. „Da, da, aici este!“, mi se răspunde în cor, pe mai multe voci. Sînt privită prin ochelari și pe deasupra lor, exact așa cum privești o insectă necunoscută, de pe o altă planetă, care reprezintă un potențial pericol. Cunosc acea privire care înlocuiește jumătatea de răspuns nerostită: „Da, aici este, dar noi sîntem aici de multă vreme, dinaintea ta, de fapt dinainte ca tu să fi apărut pe lume… așa că să nu-ți treacă prin cap să intri înaintea noastră!“. Desigur, n-aș îndrăzni așa ceva. Mă așez pe un scaun și mă uit la ceas – dacă așa stau lucrurile, cu siguranță voi întîrzia la ședință. Pentru că simt în continuare privirile ațintite asupra mea, de data asta doar pline de curiozitate, îmi concentrez atenția asupra telefonului.
Ceilalți pacienți sînt trecuți binișor de 80 și au un aer suferind comun. Răsuflă greu sau poate doar mi se pare mie. „E de la inimă!“ – îmi zic și simt, la rîndul meu, cum mi se strînge inima. La un moment dat, o doamnă cu bască se ridică în baston și se îndreaptă spre toaletă. Un pas, încă unul, mă întreb dacă va ajunge pînă acolo. Rămîne încremenită ca o statuie în mijlocul holului. Oare chiar vrea să ajungă la toaletă sau pur și simplu s-a ridicat ca să fac un pic de mișcare, așa cum i-a recomandat doctorul? Se clatină ușor. Dacă o să cadă?
Din cabinet se aude vocea doctorului care pune diagnostice complexe. De la etaj mai răzbate cîte un geamăt de la stomatologie. La parter e o liniște mormîntală care deja mă sperie. Ce caut eu aici? La cardiologie vin oameni cu adevărat bolnavi cu inima, cardiacii, poate unii mai au de trăit doar cîteva zile… Încep să-i privesc cu compasiune. „Știți cumva, se respectă programările?“ – întreb eu, mai mult ca să-i readuc pe toți la viață. Doamna grasă, cu părul scurt, de lîngă mine de-abia așteaptă să vorbească ceva, orice. „Păi, da! S-ar fi respectat dacă n-ar fi intrat trei deodată… e pacientul, soția pacientului și cu fiica, iar acum îi consultă pe toți, în familie!“ Dumneavoastră la cît aveați programare? − întreb. „La unșpe!“ „Și eu tot la unșpe!“ – zice doamna cu bască, în baston. Ciudat! Toată lumea are programare la unșpe, numai eu la unșpe jumate. Și e douășpe fără un sfert. „E clar, o să întîrzii la ședință!“ – gîndesc cu voce tare. „Și o să vă certe șefu’, nu-i așa? Să nu vă enervați, stresul ăsta, de aicea pleacă toate bolile! Mai bine vă reprogramați și vă duceți la servici!“ – zice doamna cea grasă, de lîngă mine, iar soțul ei, cam livid la față, o aprobă dînd din cap. Apoi, inevitabil: „Dar de ce boală suferiți?“. Cu alte cuvinte, ce caută baba asta mai tînără pe aici? E un control de rutină – zic. Am niște palpitații. „Și eu am avut palpitații!“ – zice doamna de lîngă mine, pe un ton plin de înțelegere. „Mai ales seara, să vedeți ce palpitații aveam, oho! Nu-i mare lucru, o să vă dea tratament!“ Îmi zîmbește conspirativ, diferența de vîrstă dintre noi e de cel puțin 40 de ani. Atmosfera s-a mai înviorat, se pare că toți am avut palpitații. Însă domnul livid care e cel mai cardiac dintre toți are probleme cu pata: „Uitați aici, pe mînă! E pata asta roșie, mi-a apărut de trei zile și nu-mi mai trece… sigur e un vas, o arteră, o venă. În rest mă simt bine cu tratamentul, dar pata asta… mă enervează și mi-am zis să i-o arăt lui dom’ doctor ca să vadă ce e și să mă liniștesc!“. „Iar eu am venit cu el ca să-l susțin!“ – ciripește doamna grasă, fericită că nu ea e pacienta, cel puțin nu astăzi. „Locuim oricum vizavi“ Ah, sînteți cu soția, mă prind eu. Domnul cu pata rîde. „Păi, doar nu era să fi venit cu prietena! Sîntem căsătoriți de 50 de ani.“ „Foarte bine că ați venit… decît să fi citit pe calculator tot felul de bazaconii și să vă speriați degeaba!“ – intervine și doamna cu bască. „Soția e cu Internetul… eu nu citesc!“, zice bărbatul. Conversația continuă, însă atenția e îndreptată în continuare asupra mea, eu sînt intrusul. „Păi, și de ce aveți palpitații?“ Habar n-am, sînt emotivă, fumez. „Fumați? Aruncați țigările acum!“ – aproape că-mi ordonă bărbatul livid și chiar se înroșește ușor la față. „Țigările sînt cel mai mare rău pentru inimă. Și eu am fumat douăzeci de ani… dar cînd am zis că mă las, m-am lăsat.“ „Vă e frică că vă îngrășați?“ – îi ține isonul și soția. „Băiatul nostru a slăbit 60 de kilograme. Avea o sută șaizeci, acum are o sută. A avut voință, a mers la sală și a slăbit!“ Promit că las țigările, că nu mă îngraș, că o să merg la sală. „Păi, deja pe jumătate v-ați vindecat!“ – rîde domnul cu pata roșie. „O să vă zică ce și cum domnu’ doctor… e un doctor foarte bun și are și aparatură din asta nouă!“ – mă încurajează doamna cu basca, iar eu îmi imaginez tot soiul de gadget-uri SF care monitorizează inimile tuturor acestor oameni. „Deși poți să intri la el și să-ți spună că n-ai nimic și dup-aia să cazi pe stradă… că așa-i cu inima!“, trage ea, sumbru, o concluzie. Eu simt palpitații ușoare și-mi duc discret mîna la piept. Se lasă din nou o liniște care nu prevestește nimic bun. Se aude iarăși un geamăt de la stomatologie, cineva acolo sus chiar suferă. Noroc că se deschide ușa și ies, pe rînd, pacientul, soția pacientului și fiica. Toți sînt consultați și binedispuși. Pacienții de afară se reped spre ușa cabinetului, mai ales doamna cea grasă care nu era pacientă, doar a avut palpitații, dar i-au trecut. „Mai întîi dînsa, avea programare la unșpe jumate!“ – zice doctorul, arătînd spre mine. „Pe dvs. v-am chemat la douășpe, fără programare, ați insistat să vă văd!“ „Da, dar la noi nu durează mult!“ – încearcă să-l convingă soția, cu un pas în cabinet. Eu sînt de acord să le cedez locul, în fond tot s-a dus naibii ședința. Se pare că și ceilalți bieți cardiaci își notaseră greșit orele și erau fără programare, doar așa, în trecere pe la cabinet. Mă vor urî pentru multă vreme. Doctorul mă invită înăuntru, pacienții se liniștesc și își acceptă soarta potrivnică, doamna cu bască își reamintește că trebuie să ajungă la toaletă. Un pas, încă unul…
Consultația mea durează vreo trei sferturi de oră, mă gîndesc oarecum cu părere de rău la oamenii de afară. Bolnavi adevărați de inimă, nu închipuiți ca mine. Totuși, dacă te încăpățînezi să mergi pe la doctori și nu mai ești foarte tînăr, e imbosibil să nu-ți găsească ceva. Plec și eu cu un mic diagnostic, o valvă care nu se închide bine, o ușoară insuficiență mitrală și, desigur, „un tratament“. Ies un pic speriată din cabinet. Ceilalți pacienți, care au auzit totul (inima ca inima, dar se pare că, după 80, cu auzul stai foarte bine!), nu mă mai privesc ca pe o insectă ciudată, de pe altă planetă. Îmi zîmbesc cald, cu milă. „Curaj!“ – îmi strigă doamna în baston. „Organismul e tînăr și va lupta!“ Îmi dau seama cu amărăciune că mă recunosc ca făcînd deja parte din gașca lor.
E acel moment în care începi să ții cont de vîrstă, de începutul unui declin, de uzură și de faptul că timpul trece, de fapt, ireversibil. Iar pacienții trecuți de 80 care așteaptă la ușa cabinetului de cardiologie nu mai reprezintă doar o proiecție a unui ipotetic și îndepărtat viitor pe care îți permiți să-l iei la mișto. Un pas, încă unul… și te trezești pe negîndite acolo.
