Mîncarea este inamicul distracţiei
În prima zi a fost doar o petrecere cu manele în cadru restrîns. Adică vreo 10-12 oameni înșirați la o masă lungă din lemn, care, din cîte mi-am dat seama, se cunoșteau cu personalul hotelului. Masa se umpluse de băutură, grătarul sfîrîia în legea lui, așa cum îi șade bine oricărui grătar de român la ceas de seară, manelele curgeau și ele una după alta, nu chiar la maximum, ca să asurzească, însă suficient de tare ca să nu se mai înțeleagă om cu om. Terasa era alcătuită din vreo patru mese șchioape din lemn, nu aveai unde să te refugiezi în altă parte. Acum mă uit la pozele de pe Internet și descopăr o terasă generoasă și plăcută, numai bună de agățat clienți. Însă terasa aceea e deja de domeniul trecutului. Hotelul are o curte destul de mare, cu brazi în spate, un spațiu ofertant pentru orice activitate outdoor. Însă proprietarilor hotelului (probabil) le-a venit ideea genială că în acel spațiu ar merge de minune să toarne o șapă de beton. Ceea ce s-a și întîmplat în ziua următoare, deși, din cîte am înțeles, această activitate era planificată de multă vreme, încă din extrasezon. Însă muncitorii n-au venit la timp, căci muncitorii vin cînd vor ei. Lăsînd la o parte asta, revin la povestea cu șapa – ai un hotel la munte, hotelul are o curte cu care tu, proprietar de hotel, habar n-ai ce să faci, pentru că să plantezi niște iarbă, eventual niște flori, nu-ți trece prin cap. Așa că găsești soluția – oare ce caută turistul care vine la munte? Păi, nu șapa de beton perfectă pe care să bată mingea? A doua zi dimineață, proprietarul sau cine o fi fost el, oricum un tip in charge pe acolo, tînăr și destul de dezghețat, de altfel, își supraveghea cu mîndrie muncitorii care îi turnau șapa. Era o măreață operă colectivă. „Ne-am gîndit să facem un loc de joacă pentru copii“, și-a justificat el alegerea. Desigur, copiii urbani nu se pot juca pe iarbă, doar pe asfalt. Nu l-am contrazis. Tipul mi s-a părut că „se pricepea“ la turism cît de cît. După ce a plecat grăbit să-și vadă de afacerile lui, am rămas să-mi termin cafeaua și să admir betoniera și pe muncitorii care întindeau cu sîrg pasta gri. Strașnică priveliște! Un huruit constant și scrîșnete industriale îmi răsunau în urechi. Cu greu mi-am reamintit că mă aflam la munte, la Predeal, într-o tabără de creație pentru copii.
Un astfel de hotel și multe altele asemeni lui te pot păcăli destul de ușor, dacă le „vezi“ doar pe Internet. Par prietenoase, cu poze idilice, photoshopate. Însă cînd ajungi la fața locului, lucrurile stau cu totul altfel. Acest hotel, de pildă, mi-a dat o măsură a mîrlăniei în ceea ce privește serviciile din România. Personalul, alcătuit din trei-patru oameni, nu făcea față. Și pentru că nu făcea față, era tot timpul indispus și nepăsător. Unicul chelner era un tinerel care probabil că și-ar fi dorit să se fi aflat acolo într-o vacanță perpetuă. Așa că se plîngea tot timpul – că mătură, că debarasează, că face cafele. Mai era o blondină despre care nu am înțeles ce treabă avea, de fapt. Bronzată, în fustă scurtă, lîncezea pe așa-zisa terasă și fuma. Din cînd în cînd, se mai lua la harță cu chelnerul. Pe bucătăreasă n-am prea văzut-o la față, probabil că ea muncea cel mai mult.
Așadar, în prima seară, manele. Au durat pînă pe la unu, cînd la masa petrecăreților n-a mai rămas decît un singur cuplu tînăr, care, printre pahare goale, se sorbea din ochi, în vreme ce maneaua lor răsuna feeric. Situația a fost mai mult decît absurdă – o masă de scriitori care se chinuiau să socializeze în ritmuri de manea și o masă de ascultători de manele pe care îi durea în fund că ar putea să deranjeze pe cineva cu mica lor petrecere. Adevărul este că turistul român este, în general, un șacal. În locul în care ajunge și pentru care plătește, acaparează totul. Este deja locul lui, îi aparține, i se cuvine și poate să facă orice. Ceilalți din jur, care au plătit la fel ca el, nu contează, sînt niște fraieri care trebuie să-l suporte pe el și modul lui de a se distra, pentru că e în vacanță. Se plînge de servicii execrabile, însă într un fel le merită din plin.
În a doua zi a avut loc operațiunea „Șapa de beton“. De dimineață pînă seara. „Terasa“ a fost acaparată, de această dată, de muncitorii care beau bere, rîgîiau satisfăcuți, mai trăgeau un fum din țigară și se mai urneau din loc ca să bage una mică cu „elicopterul“ care nivela betonul și scotea un zgomot asurzitor. De aceea, operațiunea a durat pînă tîrziu în noapte. Pe la 8, i-am întrebat cît mai au și au răspuns cu aroganță: „Păi, vreo trei ore!“ Noi, clienții hotelului, îi „deranjam“ din munca pe care o făceau cu răspundere și abnegație. I-am rugat să facă o pauză pentru că aveam programată o seară de lectură, ca să ne putem auzi. „Și cît durează lectura?“ – a întrebat unul, accentuînd cu ironie cuvîntul „lectură“. Bre, noi muncim aici și vouă vă arde de lecturi?! „Păi, vreo oră!“, am spus noi timid. „Bine, facem pauză… mai băgăm după 9 10 încolo!“ Au mai „băgat“, iar a doua zi, la 6 dimineața, m-a trezit „elicopterul“, probabil că nu-și îndepliniseră norma în ziua precedentă. Din cauza noastră, desigur! Apoi au plecat. Blondina bronzată și în fustă scurtă a fost preocupată toată ziua să nu care cumva să calce cineva pe șapă, că nu s-a uscat bine.
A treia zi, dimineața, cînd am crezut că am scăpat de toate relele, am aflat că un grup de 40 de turiști dornici de distracție era pe drum. Ce legătură are o tabără de creație pentru copii cu unii care au venit la munte ca să tragă o beție? Nici una, însă trebuie să umplem hotelul la maxima lui capacitate, nu-i așa? Au sosit pe la douășpe și au început să tot care sarsanale, pentru că turiștii românii vin la munte dotați așa cum trebuie. În cinci minute, dozatorul de bere era montat chiar lîngă șapa de beton, berea curgea în pahare. Bărbații s-au dezbrăcat la bustul gol ca să-și elibereze burțile din strînsoarea curelelor. Femeile s-au schimbat în costume de baie și au făcut plajă pe o salteluță, de-a dreptul pe trotuar. În vreme ce copiii lor n-au mai ținut cont de atenționările blondinei și s-au apucat să bată mingea pe noua șapă, care, iată, își demonstra utilitatea! „Bă, nu mîncăm și noi ceva?“ – s-a auzit un glas de bărbat, mai pe după-amiază. „Păi, să le dea la copii să mănînce… nu știi că mîncarea e inamicul distracției?“ Așa că au continuat să bea bere, iar grătarul a început în sfîrșit să fumege abia pe la 8, cînd se însera. Tot atunci a fost scoasă și boxa în stradă. Din fericire, nu manele, muzică de club. Pentru copii era însă ultima seara din tabără, ar fi vrut și ei să pună muzica lor. Așa că ne-am rugat de chelner, acest mic dumnezeu al distracției oferite de hotel, să-i lase măcar o oră. Oare de ce ne-am „rugat“, de ce am vorbit civilizat și frumos, din moment ce oaspeții ceilalți se simțeau deja ca la ei acasă? Pentru că, așa cum mîncarea este inamicul distracției, turiștii șmecheri fac legea în România, în asentimentul, ba chiar avînd parte de respectul și admirația celor care oferă servicii. Iar turiștii de bun-simț nu mai au loc de ceilalți și de aceea fug unde pot – în Bulgaria, în Grecia, în Ungaria. În vreme ce blondina, cam abțiguită, se lăsa pipăită de un mascul feroce, probabil gagiul ei, chelnerul accepta, în sfîrșit, să le acorde copiilor noștri o oră de muzică. Cu o singură condiție: să pună el prima melodie. Cerul nopții era străbătut de Perseide, o manea tînguitoare răsuna din boxele Hotelului Roua din Predeal – o stațiune defunctă, aproape părăsită, reciclată la răstimpuri de turiști doar pentru petreceri, nunți și cumetrii, în „cadru natural“ –, iar chelnerul care tînjea la o vacanță perpetuă rînjea fericit.
Foto: adevarul.ro
