Vama Veche, la final de sezon

Anul acesta, am prins finalul de sezon la mare, în Vama Veche, în probabil ultima săptămînă caldă a lui septembrie, cu un iz deja profund de toamnă și cu o lumină de miere. Îmi plac finalurile de sezon la mare, deși îmi produc o tristețe nejustificată, totul pare să se descompună în jurul tău, e un soi de apocalipsă blîndă. Și timpul pare să aibă un alt ritm decît timpul de vară, la mare, acel timp care abia dacă se tîrîie de la o oră la alta devine dintr-odată grăbit. Răsăriturile sînt urmate mai repede de apusuri, noaptea e deja frig, dimineața în -zori se ridică cețurile. La prînz, nu-ți mai vine să te adăpostești undeva de căldură și să dormi, rămîi pe plajă, nu te arzi, nici dacă nu te dai cu cremă, observi cum în jur cearceafurile și prosoapele încep să se împuțineze, se îndepărtează din ce în mai mult de tine, distanțele între oameni se măresc, rămîi singur și înțelegi aici mai bine decît oriunde în altă parte că a mai trecut un an, că timpul se scurge, de fapt, ireversibil.

În fiecare zi, o altă dugheană se închide, altcineva strînge șezlonguri și umbrele, unii spun „Mai rămînem o săptămînă“, prelungind sezonul parcă la nesfîrșit, deși e clar nu că mai ai parte decît de rămășițele lui. La cherhana nu mai stai la coadă pentru o masă și pește, primești comanda într-un timp nesperat, mănînci tot singur, fără larmă în jur, doar tu și marea. La o altă pescărie, pe plita pe care ar trebui să se frigă guvidele și chefalul se coc vinetele și ardeii pentru zacuscă, devii conștient de faptul că Vama Veche e, de fapt, doar un sat la malul mării care își are ritmul său obișnuit, ca orice alt sat, că viața lui va continua dincolo de „sezon“, de turiști, de toată nebunia verii. Nu mai sînt concerte seara, poate doar de la „Barbă neagră“ se mai aude cîte un blues amorțit, muzicile din toate părțile nu-ți mai bubuie în timpane. Locul se golește treptat, în fiecare zi alții pleacă, șoseaua spre vama bulgărească devine aproape pustie, o poți traversa fără vreo teamă că o să te calce vreun nebun care vine beat, noaptea, în Vamă. Pînă și hipioții care dorm pe trotuar „pe Magheru“ au plecat, nu mai au de la cine să ceară bani de bere, fetele din gașcă nu mai au cui să-și arate sînii pentru 10 lei. Prin curți se taie lemne cu drujba, oamenii din sat se pregătesc pentru iarnă. O parte din ce s-a construit în mai se demontează, se demolează, îmi amintesc că pe vremuri la unele coșmelii din stuf de pe plajă se dădea foc, un ultim foc de tabără, o ultimă petrecere, înainte de marea plecare. Acum, de cînd Vama e exclusiv turistică și există norme de respectat, dar și afaceri bine gîndite pe termen lung, nimeni nu-și mai permite așa ceva. Nu mai e jungla de la sfîrșitul anilor ’90.

Nu mai am o relație specială cu Vama Veche, pentru mine e un loc la mare ca oricare altul, pe care de obicei prefer să-l evit din cauza aglomerației, a exceselor, a prețurilor umflate aiurea, a nesimțirii unora. Și nici nu mai vreau „să-mi găsesc pereche“. O vreme l-am detestat chiar, preferînd să mi îngrop amintirile legate de beții frenetice și hipioțeli absurde, de fete care dansau goale pe plajă și declarau că nu beau nimic fără grade, de băieți care te ademeneau în cortul lor atunci cînd nu erau atît de beți încît să nu-și mai nimerească cortul. Uneori, am senzația că toate acestea fac parte dintr-o altă viață. Însă la final de sezon și aproape pustie, Vama Veche se schimbă, devine prietenoasă, își recapătă ceva din farmecul său de la început, dar și pe cel al unui timp vechi pe care nici măcar nu l-am prins, acelea cînd nu existau aici decît cîteva case, un drum prăfos spre plajă, ciulini și măgari.

La Stuf, unde muzica e deja în surdină și „mîine sigur se închide“ de vreo săptămînă, un băiat strînge sticlele goale de bere de pe mese pentru a le pune în navete și a-și recupera banii pe ele, căci a sosit un timp al bilanțului. Observ o familie tînără, cu o fetiță de patru-cinci ani. Cei doi sînt genul unora care s-au cunoscut în Vama Veche, și-au găsit perechea și acum își văd de job-urile 9 to 5 și de mica lor familie, uneori mai evadează aici cîteva zile pentru a-și hrăni nostalgiile. Nu știu dacă acesta e adevărul, ca de obicei sînt doar presupuneri, scenarii, literatură. Își poartă iile lor -lungi, artizanale, cu o oarecare bravadă, ca și cum ar dori să demonstreze că aparțin (încă) acestui loc. Fetița e, la rîndul ei, îmbrăcată într-o cămașă lungă și albă din in, în care se împiedică la fiecare pas. Părinții beau bere și vorbesc de ale lor, ea se joacă de una singură în nisip, îngroapă o păpușă Barbie. O îngroapă după un întreg ritual doar de ea știut, face o moviliță deasupra mormîntului, aduce cîteva pietre și încropește un mic monument funerar. Îmi amintesc că și noi, cînd eram mici, îngropam păpuși în curțile de la țară, copiii nu au dimensiunea morții și nu încearcă să și-o explice. La un moment dat, fetița începe să plîngă pentru a atrage atenția celor doi părinți. „Ce-ai pățit?“ – întreabă mama. „A murit păpușa“. Mama se ridică leneșă de la masă, dezgroapă păpușa din nisip, o scutură un pic și i-o arată fetiței. „Uite că n-a murit, e vie!“ Da, păpușa pare vie, fetița se liniștește, își recapătă păpușa, dar nu mai știe ce să facă mai departe cu ea. Cu păpușa într-o mînă și tot împiedicîndu-se în cămeșoiul ei alb, pleacă cu pași mici spre mare. Părinții continuă să discute între ei, doar mama trage cu ochiul spre fetiță, o supraveghează de la distanță. În acea lumină caldă de început de septembrie, mi se pare că am asistat la o scenă de film. Și totul în jurul nostru se umple parcă de duioșie. Bărbații singuri încearcă fără succes să agațe ultimele fete singure de pe plajă.

Într-o zi am fost la Limanu, la serbarea cîmpenească de „zilele comunei“. Aici, o altă lume față de cea în descompunere de pe plaja din Vama Veche. Limanu pare satul cel mai puțin privilegiat dintre cele trei care alcătuiesc comuna, pentru că nu e la mare și nu are turiști, însă aici se strîng taxele. Este un sat tipic dobrogean, cu cîrciumi gen bufet, cîrciumi de drojdieri, cum îmi place să le numesc, nu s-au transformat în restaurante, n-a fost nevoie. Pentru serbare s-au întins corturi pe malul lacului, s-a montat o scenă pe unde se perindă oficialități locale care laudă un primar „discret și inteligent“, apoi cîntăreți de muzică populară. În ciuda kitsch-ului specific unor astfel de serbări, veselia oamenilor e autentică. Se amețesc treptat de la berea ieftină de la dozator, se înghesuie la mesele lungi din lemn ca să mănînce mici și pastramă de oaie, se recunosc între ei drept „fiii satului“. Petrecerea va continua pînă tîrziu în noapte, pentru ei nu există nici nostalgii, nici final de sezon, nici senzația că lumea se destramă odată cu venirea toamnei. Sînt oamenii care rămîn acolo unde sînt, noi ceilalți sîntem doar în trecere.

Foto: wikimedia commons