„33 de texte colorate, dar nu pestriţe, despre România“ – interviu cu Elsa LUDER
Pe 16 februarie a avut loc, la ICR Berlin, prezentarea cărții Einladung nach Rumänien, o antologie de proză scurtă românească, povestiri clasice și contemporane, selectate și traduse de Elsa Lüder (publicată, în 2016, la Editura Noack & Block Collection). Cartea oferă o imagine nuanțată a literaturii române și a României, în general, dincolo de stereotipuri și clișee, miza ei principală fiind descoperirea de către publicul german a autorilor tineri, prea puțini cunoscuți (și traduși) în afara țării. Este o antologie inedită în primul rînd prin alegerea textelor, publicul german avînd ocazia de a-i cunoaște, în același timp, atît pe clasici, precum I.L. Caragiale sau Alexandru Macedonski, cît și pe scriitorii contemporani, ca Dan Lungu, Florin Lăzărescu sau Călin Torsan, și de a face comparații, nu numai la nivel lingvistic, cît și de abordare și percepție. Pentru că vine din mediul academic, Elsa Lüder, lector de românistică la Universitatea din Freiburg, își propune ca această antologie să fie și un exercițiu practic de traducere pentru studenții din Germania care aleg să studieze limba română, o motivație în plus pentru a deveni traducători.
Alături de scriitorul Paul Miron, Elsa Lüder a fost, începînd cu anul 1974, unul dintre inițiatorii parteneriatelor universitare și ai programelor de schimb cultural între Est și Vest. În 1977 și-a dat doctoratul cu o lucrare cuprinzătoare cu privire la poziția limbii române printre limbile romanice. Mai multe despre antologie puteți afla de la Elsa Lüder din interviul de mai jos.
De unde ideea unui antologii de proză scurtă românească în limba germană?
În privința acestei antologii, am fost întrebată diverse lucruri, așa că am impresia că ar trebui să justific nu doar ideea cărții, ci și faptul că îți propui concret „să faci“ ceva pentru literatura română și promovarea ei în Germania. Întrebările au fost: „Cine a dat comanda cărții?“, „De ce?“, „Care editură?“, „Există un public pentru o astfel de carte?“, „Sînt interesați germanii de literatura română?“, „Ce fel de literatură preferă?“ și multe altele. Este mai bine să nu le enumăr acum pentru că cele mai multe ar provoca un răspuns negativ, unul critic sau cel puțin unul deziluzionant pentru cei care mă întreabă, în general români. Aș încerca, totuși, să explic, cumva stingherită: n-a existat nici o comandă, nici o editură, nici un buget. În schimb, a existat altceva: un interes istoric, cultural și, firește, unul lingvistic, o curiozitate și, în același timp, un deficit de cunoaștere în spațiul țintit, extraromânesc. De partea cealaltă, în spațiul-„sursă“, adică cel românesc, sînt o mulțime de autori tineri, talentați, însă frustrați, impregnați după decenii de formula încă vie „Nu ne lasă!“. De aici a pornit, de fapt, ideea cărții – un inventar de „priveliști din exterior“ și „priveliști din interior“ cu care m am văzut confruntată și în alte activități ale mele. Scopul era deci să împaci cele două poziții, „Innenansicht“ cu „Aussenansicht“, în cazul de față să reușești să-i pui pe cititorul german și pe autorul român într-un dialog. Nu două monologuri, ci o „convorbire“. S-ar putea adînci chiar această „Aussenansicht“ prin descoperirea unor nume noi, pentru că tinerii autori erau în primul rînd vizați pentru antologie. Ce și cum gîndesc? Cum se văd ei pe sine? Și trebuia mers la sursă, nu să te mulțumești cu colportaje spectaculoase despre drame țigănești, despre copiii străzii, despre scandaluri politice și altele legate de România. Așa s-a configurat planul unei colecții de texte contemporane, proză în porții mici, digerabile, texte scrise de autori tineri care încearcă să-i dăruiască cititorului (inclusiv unui cititor străin) cîte ceva despre România, un fundament de impresii pe care acest cititor ar putea să clădească singur, de bunăvoie și după gust, mai departe. Drept urmare, antologia este „o invitație la lectură“ și, implicit, o invitație a mea, personală, la cooperare, adresată unor autori cunoscuți mie nemijlocit, prin lectură proprie sau din presă și din recomandările specialiștilor.
Totuși, pe ce criterii ați ales textele din antologie? Cartea conține atît texte clasice, cît și contemporane.
Cel mai important criteriu a fost ca textele să povestească ceva despre România, în general, nu despre un oraș sau o regiune sau o etnie. O perspectivă all-round care să-l inițieze pe cititorul străin interesat de literatura română. Deci o întreprindere aproape imposibilă, România fiind un subiect atît de vast, atît de variat. Și mai ales nu se putea realiza – așa cum s-a dovedit ulterior – doar cu texte „tinere“, prea des echipate cu un vocabular insolent, dar trecător, datorat unei libertăți nu de mult cîștigate. Ce era de făcut? Am căutat mai departe și am decis să includ și texte mai vechi pentru a flanca textele „tinere“ și a oferi o varietate și, în același timp, un contrast. Am ales, de pildă, un text al lui Caragiale, povestea minunată a unui primar patriot care vrea cu orice preț să-i aducă orașului său natal un renume internațional. Sau un text al lui Macedonski, cu imaginile unei urbanități pierdute, un altul al lui Calistrat Hogaș, cu impresiile lui despre natură și regiuni din România care prin farmecul lor ar putea atrage, la o adică, un posibil vizitator german, dar care sînt necunoscute chiar și unora dintre români. Aceste texte nu sînt alese ca să declanșeze nostalgii, ci ca să demonstreze felurite căi de percepție. Este o încercare de îmbinare între „vechi“ și „nou“, din convingerea că unul fără celălalt nu există, pentru a oferi o imagine completă. Un alt exemplu: există și un text de Paul Miron care vine dintr-o lume intermediară, între generații și țări, fără să le separe și încercînd să le lege, ia o distanță nu doar geografică, autorul e un observator care scrie cu umor și într-o limbă dincolo de „vechi“ și „nou“.
Și textele contemporane?
Am ales texte cu tentă poetică, fie imaginative ca la Radu Andriescu, fie suprarealiste ca la Mariana Codruț sau Nichita Danilov, cu trăsături jurnalistice (Florin Lăzărescu) sau sociologice (Dan Lungu). Nu lipsesc nici texte care ne vorbesc despre viața zilnică, incoloră, lipsită de speranță (Mircea Ţuglea) sau altele în care se oglindește tristețea „cutiilor“ care se numesc locuințe, cu tot conținutul lor: oameni care au fost dislocați/mutați în centre care pretind a fi civilizate, dar care au păstrat sălbatica vicisitudine a mahalalelor (Mugur Grosu). Deși în literatura tînără apare, sub toate aspectele, grotescul vieții de zi cu zi, strălucesc mereu umorul și punctele luminoase, sub diferite forme – de pildă, abstracte și interiorizate ca la Silviu Dancu. Majoritatea textelor aparțin prozei scurte, însă nu lipsesc și scurte pasaje lirice. În plus, pentru a arăta spectrul larg al literaturii născute în spațiul lingvistic român, am inclus și cîteva texte ale unor autori cu alte rădăcini lingvistice. De exemplu, contrastul dintre Michael Astner, care își exprimă gînduri pline de profunzime cu o sobrietate germană, și Varujan Vosganian, de origine armeană, care radiază cu o bucurie de a povesti într-un stil „oriental“, plin de căldură, nu putea să fie mai mare. Faptul că această diversitate poate exista pe un teritoriu comun trebuie remarcat și făcut cunoscut. Așadar, cartea conține 33 de texte „colorate“, dar nu pestrițe, despre România.
V-ați ocupat de carte începînd cu selecția textelor, traducere, apoi publicarea ei. Care este statutul traducătorului din limba română în Germania?
Ca să-ți atingi scopul de a promova o literatură străină dintr-o limbă nu foarte accesibilă în Germania, n-ai cum să ocolești capitolul „traducere“. O muncă de multe ori ingrată, pe care o faci de unul singur. Poți însă să adaugi un sens în plus prin a depăși, cum e cazul meu, activitatea mai mult teoretico-științifică a unui învățămînt universitar și să încerci să împarți aceste experiențe legate de traducere cu studenții. Dacă aici, în Germania, generația mea de filologi nu rareori a fost considerată, cu o anumită compătimire, niște oameni care „nu sînt buni de nimic“ sau, în cel mai fericit caz, sînt buni pentru a lucra ca taximetriști, nici generația actuală de filologi nu stă mai bine. Disciplinele mici se desființează treptat sau se transformă „în ceva util“. Studenții de la românistică din Germania nu numai că pierd pe zi ce trece cîte un lectorat, își pierd și motivația pentru o cultură dragă lor. Cu atît mai mult trebuie să le dai o motivație. De aceea visul meu (și probabil că va rămîne doar un vis) a fost să inoculez unei mici trupe de studenți virusul traducerilor. Și asta se poate prin a lua un contact direct cu autorii români, a-i întîlni în carne și oase. Pentru astfel de întîlniri am construit o casă, un loc „neconvențional“ la Vama Veche. Acolo, de-a lungul timpului, au avut loc multe discuții între cei sosiți din Pădurea Neagră și ceilalți, din jurul Mării Negre. Discuții întotdeauna în-viorătoare, și nu doar datorită brizei. Nici nu mai are importanță cîte exerciții de traducere au făcut studenții mei care au ajuns aici, în număr de pagini, de fraze, de cuvinte, important a fost contactul cu românii, cu autori nativi, care a fost pentru ei o încurajare.
Sper că cititorul german se va apropia de această carte, de această „invitație literară“ pe care tocmai am prezentat-o la Berlin. Că va găsi în antologie cîțiva povestitori cu care să-și dorească să petreacă un timp și că va descoperi sensurile ascunse și imaginile cu un dublu rol. Poate să fie migălos sau dificil, dar Paul Celan ne dă un sfat bun: „Citiți, citiți, citiţi întruna, atunci înţelegerea va veni de la sine!“ Sau, un alt citat potrivit, din domeniul artelor vizuale: „une image peut en cacher une autre“.
a consemnat Adina POPESCU
