Defileul Dunării, pe cele două maluri „vecine şi prietene“
Prima oară am ajuns în defileul Dunării cu vreo opt ani în urmă și am fost uimită să descopăr un loc aparent rupt de România, fiindcă nu avea nici o legătură cu tot ceea ce văzusem pînă atunci, nici măcar cu Dobrogea care, din nou, e un tărîm aparte. Senzația este într-adevăr una de capăt de țară, însă, în același timp, fluviul îți sugerează o continuitate, o legătură cu lumea exterioară. Atunci, n-am văzut bărci, decît pe cele ale localnicilor care nu se îndepărtau prea mult de mal, doar din cînd în cînd cîte o barjă, și totodată n-am simțit vreo „punte“ între malul sîrbesc și cel românesc, fiecare neam cu viața lui. Drumul pînă la Moldova Veche era praf, ca după un bombardament recent, satele pitorești de pe malul nostru păreau adormite, încremenite în timp.
Anul acesta, m-am reîntors în defileu și am călătorit de-a lungul ambelor maluri, observînd diferențele. Pe malul sîrbesc, chiar vizavi de Moldova Veche, se află Veliko Gradiște, despre care aflasem de pe Internet că ar fi stațiune turistică. Ne-am oprit doar pentru o noapte, un scurt popas pe drumul de la Split spre București. Am ajuns tîrziu, pe la 10 seara, iar în centrul orășelului am găsit acea atmosferă tihnită de loc în care nu se întîmplă nimic, cîteva birturi populate de localnici, cîteva magazine, un centru destul de animat de pariuri sportive și o tarabă cu fructe. Simțeai parfumul piersicilor de pe cealaltă parte a străzii, de alt-fel toate legumele și fructele din Serbia au miros și gust, spre deosebire de ale noastre, care sînt din ce în ce mai fade. Ne-am oprit ca să întrebăm de un hotel și am avut noroc să dăm peste un băiat care o rupea binișor pe românește. Ne a explicat că „stațiunea“ se afla, de fapt, la doi kilometri în afara orașului, chiar la Dunăre, și că trecuserăm pe lîngă ea fără să ne dăm seama. Apoi a dat două-trei telefoane și, într-un stil pur românesc, „ne-a aranjat“ – o noapte la o vilă, cu 20 de euro camera, putem mînca la restaurantul de alături, unde Dragan ne așteaptă. Băiatul din oraș ne-a sfătuit să scoatem dinari de la bancomat, -căci nu se plătește cu cardul. Cît o fi dinarul? Am întrebat pe stradă, un puști ne-a răspuns prompt în engleză: „Un euro face 120 de dinari“. Sîrbii n-au trecut la dinarul „nou“, o mie de dinari nu valorează mare lucru, în Serbia ai bancnote mari și te simți bogat. Am început să căutăm „stațiunea“, ne-am învîrtit vreo jumătate de oră pe aleile unui loc aparent pustiu, prost iluminat, cu becuri galbene și chioare care semăna cu un soi de Neptun în extrasezon, dezolant. Treceam pe lîngă hoteluri și vile-fantomă ce păreau toate închise. Pe faleza Dunării, în semiobscuritate, cîțiva turiști alergau, își făceau conștiincios tura de seară.
În cele din urmă, am descoperit vila și restaurantul și ne-am dat seama că ne am întors în anii ’90. La ora 11, restaurantul era „pe închidere“, ultimii clienți – o familie cu doi copii grași – plăteau și plecau. N-am reușit să ne dăm seama care dintre ospătarii îmbrăcați ca la carte – pantaloni negri, călcați la dungă și cămașă albă – era Dragan. Toți vorbeau o engleză aproximativă. Cu un zîmbet obosit, unul dintre ei ne-a preluat totuși comanda. De la un radio se auzeau șlagăre sîrbești de tip Festivalul Mamaia. Restaurantul era, chipurile, de patru stele – nu se plătea cu cardul, în meniu prețurile erau trecute cu pixul, iar nota era scrisă de mînă. În timp ce mîncam o porție grozavă de somn la grătar și beam bere sîrbească, răcoroasă și proaspătă, din sticle „de ulei, la jumăte“ pe care le știam prea bine de pe vremea comunismului românesc, două tanti făceau curat – dădeau cu mătura și ridicau scaunele pe mese, o imagine binecunoscută tot de prin anii ’80. Trăgeau cu ochiul spre noi – „turiștii ăstia nu mai termină odată, ca să putem pleca acasă?“.
A doua zi, pe lumină, am descoperit că „stațiunea“ era, de altfel, destul de cochetă – cu plajă, terenuri de tenis și baschet, vile la limita kitsch-ului, cu multe ghivece cu flori la intrare. Părea mai veselă și mai animată – familii aparent de muncitori cu copii, sportivi în cantonament își luau micul dejun. Dunărea era întinsă și liniștită ca un lac, în zare se vedea malul nostru, aparent la o aruncătură de băț. Toată distracția de la Veliko Gradiște (cazare, cină și mic dejun) ne-a costat, în bani românești, 150 de lei.
Șoseaua de pe malul sîrbesc șerpuiește încă 100 de kilometri pînă la punctul de trecere a frontierei de la Porțile de Fier. Trece prin tunele și urcă în serpentine, ai o perspectivă diferită asupra defileului. Pentru e că destul de pustie, traseul ar fi perfect pentru o excursie de o zi cu bicicleta. Însă n-am prea văzut nici bicicliști, nici turiști. În afară de Veliko Gradiște mai sînt doar vreo două sate aparent turistice pentru că vezi, pe marginea drumului, anunțuri cu „Sobe“ (adică camere de închiriat). În rest, doar pădure și lucrătorii sîrbi de la drumuri, care îndepărtează prompt crengile căzute, liniște, păsări, fluviul în toată splendoarea lui și „distanța“ pe care o ai față de propria ta țară, de peste apă, ce îți dă o senzație stranie. Ești și în același timp nu ești în România. Pe drum, mi i-am imaginat pe cei care au avut curajul, în urmă cu 30 40 de ani, să traverseze Dunărea înot, ca să ajungă în locul în care eram eu, în Iugoslavia, prima poartă deschisă către paradisul occidental.
Pe malul românesc s-a reparat în sfîrșit drumul, însă tot nu e mai bun decît cel de pe malul sîrbesc. Defileul în sine are un potențial turistic fantastic, însă turiștii nu se înghesuie să apară. Nu reprezintă o destinație, cine și-ar propune să-și facă vacanța pe malul Dunării din moment ce plajele din Bulgaria și insulele din Grecia sînt ieftine și mai ofertante? Există însă pensiuni, sînt oameni care se încăpățînează să facă turism aici, deși nu au aproape nici un sprijin din partea autorităților locale. Oameni care închiriază bărci, te plimbă cu șalupa „la Cazane“, ca să vezi grotescul chip uriaș al lui Decebal din larg. Te duc la Grota Veteranilor, desprinsă parcă din preistorie, unde un ghid îți povestește cu pasiune istoria ei. Așadar, sînt oameni cu inițiativă care se reunesc în asociații de investitori, își propun să promoveze locul unde trăiesc și pe care îl cunosc atît de bine, însă senzația de capăt de țară și de lume rămîne aceeași. Cei mai mulți au peste 50 de ani și copii plecați prin Anglia, Germania și Suedia. Pentru ei au muncit, au încercat să încropească o mică afacere, dar copiii nu se vor mai întoarce ca să o preia și să o ducă mai departe. Fabulosul defileu unde s-au născut nu le mai spune nimic, sînt alte locuri pe lumea asta pe care vor să le descopere. De aceea am simțit ambele maluri, dincolo de sălbăticia și frumusețea lor, suspendate în timp și încărcate de un soi de tristețe.
La un restaurant de pe malul românesc mîncăm un somn la fel de bun ca acela de la Veliko Gradiște. Mă întreb dacă peștele din farfurie are origini românești sau sîrbești, dar ce mai contează? – peștele n-are țară. Nici pește nu prea mai e. Pescarii sînt obligați să ducă tot ce prind la centrele de colectare, „mai scapă“ cîte ceva pentru ei sau ca să-l vîndă pe la pensiuni și restaurante. Fluviul care trece prin defileu pare la fel de pustiu ca în urmă cu opt ani, atunci cînd l-am văzut prima oară. Din cînd în cînd trec vase de croazieră dinspre Budapesta sau Viena, fără să se oprească.
Foto: A. Popescu
