O ilustrată de la Deva

Prin Deva am trecut de cîteva ori în drum spre acel Ardeal vestic, de Bihor, însă nu m-am oprit niciodată. Și probabil că sînt atît de multe orașe în România pe lîngă care treci întîmplător, fără să știi dacă reprezintă neapărat o destinație. Și-ți rămîn undeva în minte ca un loc marcat, dar necunoscut. De curînd am petrecut o noapte la Deva și am intuit în cîteva ore Ardealul de mijloc, calm, așezat, patriarhal, cu vagi influențe emancipate și oarecum fudule de Cluj și parcă cu altele mai puternice și mai relaxate de Banat. Categoric, în 24 de ore nu poți cunoaște un oraș, nu-i poți simți atmosfera pe de-a-ntregul, însă poate să-ți devină, dintr-unul total străin, un oraș prietenos (sau nu) în care îți dorești (sau nu) să revii. Desigur, sînt subiectivă. Pentru că am copilărit la Cluj, iubesc în mod necondiționat tot ce se petrece dincolo de munți, preiau „graiul“ de la primele vorbe și, cînd intru în primul magazin, vorbesc deja cîntat, cu „no“ și cu „ioi“, pentru că le am în sînge. Totuși, pot sesiza diferențele dintre zone. Și Ardealul ține pînă la urmă de orgolii locale, de administrație și mai ales de oameni. În aceeași scurtă călătorie, am trecut printr-un orășel obscur pentru mulți – Gherla. L-am traversat cu mașina, am văzut cîteva clădiri solid austro-ungare din centru, oarecum în paragină, o catedrală și o nuntă, și mi-a fost suficient ca să simt că sînt cumva de acolo.Personalitatea Devei mi s-a părut ușor versatilă. Pentru că are și un centru nou, socialist, profund muncitoresc, cu acele blocuri, totuși decente, de patru etaje pe care le poți vedea, de pildă, și la Călărași (doar că aici pe fundal de dealuri), iar acesta se îmbină cu „centrul vechi“, cîteva străduțe absolut fermecătoare și pline de terase de tip vienez care curg unele din altele și se varsă în parcul umbros (ideal pentru citit & scris) de la poalele Cetății care se cațără, mai departe, pe deal.

Am stat la hotel Sarmis (de la Sarmizegetusa), „inima“ turistică a fiecărui municipiu, în comunism, recognoscibil de la o poștă, după arhitectura „tip vapor“ care îi putea duce pe tovarășii plecați în delegație cu gîndul la vacanță. Astăzi, recondiționat și perfect funcțional, însă încremenit în anii ’80. Dacă un operator turistic ar gîndi vreodată un tur pentru străini al acestor ultime bastioane socialiste, cu mochete somptuoase și măcinate de trecerea vremii, cu „luxul“ candelabrelor kitsch și al oglinzilor, cu mesele regulamentare din restaurantele pustii, cu fețe de masă roșii și șervete albe și cu aceleași ospătărițe cu părul scurt, făcut permanent, care nu îmbătrînesc niciodată și care se îngrijesc de clienți de parcă le-ar fi propriii copii, cu siguranță că ar da lovitura.

Seara, am ieșit în „centrul nou“, cu fîntînă arteziană, Casă de Cultură, scenă pentru un concert și toatre celelalte. Cafenelele se aliniau la parterele blocurilor, în rînd cu magazine de mezeluri și brînzeturi, de costume de firmă și buticuri non-stop. De mult n-am mai văzut acea voluptate a locuitorilor dintr-un oraș de a ieși pe strasse, de a se întîlni, deși se cunosc de ani de zile, de a vedea și a fi văzuți. Tineri pe bicicletă sau pe role, cupluri împingînd cărucioare, clubul șahiștilor, doamne și domni de vîrsta a doua mergînd la braț, orașul însuși perindîndu-se fără nici un fel de ostentație prin fața ta. Oameni plimbîndu-se pur și simplu, salutîndu-se unii pe ceilalți, și senzația că aparții acelui loc. Ne-am așezat la o terasă – în dreapta noastră era o gașcă de „băieți“ trecuți de 60 de ani care beau cafele sau ceai și comentau autostrăzile din Germania și faptul că nici într-o sută de ani noi n-o să atingem standardul de acolo. În stînga erau niște liceeni, în prag de absolvire, din cîte am înțeles. Trei băieți și fată. S-au mai perindat vreo doi cunoscuți care i-au întrebat ce fac. „La o bere!“ La un moment dat, fata s-a ridicat de la masă și și-a ­luat rămas bun de la băieți. S-a desprins cu grație de la masă pe role și s-a îndepărtat pe aleea pietonală, ca un fluture ce fusese prins doar pentru cîteva clipe într-un insectar, după care și-a luat zborul. M-am uitat lung după acea fată de 18 ani, perfectă, care glisa zîmbitoare printre jaloanele binecunoscute ale orașului ei natal, și mi-am dat seama că România, așa cum e ea, sumbră per ansamblu, însă împărțită și disecată în comunități care au un suflet, este, de fapt, în felul ei, perfectă.

A doua zi, am fost la Cetate. Nu puteam să o ratez – cine știe cînd mă voi întoarce a doua oară în Deva? Am urcat cu telecabina pusă la dispoziție de puțină vreme de muncipalitate. În apropierea ei, am văzut busturile școlii naționale de gimnastică, de la Nadia Comăneci la Octavian Bellu. Unele semănau, altele nu. Pentru că era 1 Iunie, copiii aveau gratuitate la telecabină și veneau în „excursie cu clasa“. Așadar, am urcat cu cohorte întregi de copii, păstoriți de doamnele profesoare, mulți dintre ei nu mai fuseseră, se pare, niciodată la Cetate, deși locuiau în Deva. Unei fetițe îi era frică de înălțime și se prinsese tare de bara telecabinei. „De ce ți-e frică?“, a întrebat-o doamna. Fetița, care și-a privit pentru întîia oară orașul de sus, a spus: „Nu știu“. Sus e un cuib de vulturi spectaculos, însă nu găsești nici o informație despre Cetate, profesoarele le țineau copiilor lecții de istorie ad-hoc, citind de pe telefoanele lor smart conectate la Internet. Înconjurăm Cetatea, urcăm și coborîm trepte, însoțiți de grupurile de copii. „Oai de capul meu!“, exclamă entuziasmat un băiețel, într-un punct de belvedere. Jos e Deva, cu centrul ei vechi, cu centrul ei nou, cu hotelul nostru Sarmis ca un vapor care pare să spargă talazurile orașului, cu furnale și fabrici în ruină, iar dincolo de ele, doar verde. Al dealurilor, al pășunilor, al acestui început de iunie în Ardeal. Mă simt fericită.