Vacanţa de vară
La pensiunea unde sîntem cazați, o singură cameră mai este ocupată de către o familie alcătuită dintr-o bunică încă tînără, o fetiță de vîrstă preșcolară și bona, am presupus eu, o femeie simplă și bună la toate. Am înțeles că e un soi de modă acum: să plece copilul în vacanță împreună cu bona, care preia din responsabilitățile părinților sau bunicilor și are grijă de copil la fel ca acasă. Și aici, presupusa bonă face ordine și disciplină în întreaga vilă, a încropit o mică gospodărie de campanie. Gătește meniuri serioase, adică ciorbă și felul doi, se desfășoară în bucătărie, acaparînd-o astfel încît, la orele meselor principale, nu mai ai loc să-ți faci un ceai, merge la cumpărături în sat, spală haine, strînge tot timpul după copil, îi pregătește „terenul de joacă“, seara închide plină de răspundere ușa pensiunii, ca nu cumva să năvălească hoții peste copilul care doarme, fără să se uite dacă au mai rămas pe afară alți turiști, adică noi. Așa am învățat să ocolim vila și să intrăm pe ușa din dos. Bona nu stă o clipă locului și n-am văzut să-și permită vreun moment de răgaz în care, de pildă, să bea o cafea. Spre deosebire de ea, bunica are un rol educativ pe care și-l ia în serios, căci, chiar dacă e vacanță de vară, un program tot trebuie respectat. Mai ceva ca la școală sau ca la corporație. Așadar, fetiței de 5-6 ani, în fiecare oră a zilei i se pregătește cîte ceva. Dimineața are lecția de engleză, după care un program de lecturi asistat de către bunică, „ora de desenat“, iar după prînz repetă la vioară. Spre seară este „timpul de ascultat muzică“ – cum am auzit-o chiar pe puștoaică spunînd, adică de undeva apare un casetofon arhaic, din care încep să se audă melodii adecvate pentru vîrsta ei, multe șlagăre italiene ritmate din tinerețea bunicii. Fetița cîntă versurile pe care le știe deja pe de rost și dansează în jurul casetofonului, supravegheată de cele două femei, ca să-și consume energia, căci se apropie ora de culcare. Deși în ditamai pensiunea nu sîntem decît cinci oameni, ea pare locuită de către o mică armată bine organizată. Uneori ne simțim stînjeniți: un cuplu adult fără copii pare din cu totul alt film. Așteptăm ca „doamnele“ să adoarmă ca să deschidem o sticlă de vin și să o savurăm în liniște, să fumăm, fără să ne gîndim că dăm un exemplu prost unui copil atît de bine educat. Așa cum e de așteptat, fetița e răsfățată și profită de orice moment de neatenție a celor două femei pentru a scăpa de „program“ și a se fugări cu copiii vecinilor, pe aleea de lîngă vilă. Acestea sînt clipele ei de libertate. Probabil că, în săptămînile petrecute aici, nu va ieși aproape deloc din „cușca“ idilică a pensiunii, un fel de „acasă“ strămutat la munte. Nu va merge niciodată pe trasee așa cum făceam eu, în vacanța de vară, în aceeași stațiune, nu va ajunge pe platoul montan, la cabane sau la vîrf. Și va vedea vaca cu vițelul, calul, oile etc., animalele „de la țară“ pe care le cunoaște deja din cărțile de colorat, doar dincolo de gard. Încerc să-mi imaginez destinul trasat al acestui copil „protejat“, cu părinți cu posibilități financiare care muncesc pe rupte la 35 de grade, în București, și pentru a-și permite să-și trimită copilul la aer curat, la munte, împreună cu bona și bunica. Văd acea femeie de carieră, manager într-o corporație sau cu propria ei afacere, cu preocupări culte, însă cu frustrări acumulate în timp, cu tendința de avea totul sub control, dar și cu un început de depresie tocmai din cauza vieții „perfecte“ pe care o duce, atît de departe de lumea reală. Cine este de vină? Părinții care i-au asigurat totul? Bunica ei care a avut cele mai bune intenții? Bona?
Două sute de metri mai sus, la cabană, vreo șapte copii, fete și băieți, un mic trib de indieni, se fugăresc pe pajiște. Joacă un joc de-al lor, un fel de „Hoții și vardiștii“ modern. Vîntură niște bețe pe post de arme și-l caută pe unul, Thomas, care se pare că s‑a ascuns în zona WC-urilor. Thomas are o sabie „adevărată“ pe care a primit-o de la tatăl său și de care e foarte mîndru (tot o jucărie, desigur, dar chiar seamănă cu o sabie). Expediția de căutare a lui Thomas se sfîrșește cu „morți și răniți“, copiii, roșii la față de la efort și cu genunchii juliți, cad ca muștele, prefăcîndu-se morți. Inclusiv Thomas, chiar dacă are sabie, cade vitejește pe cîmpul de bătălie. Ceva mai încolo, părinții lor, tineri cu aspect de „munțari“, se strîng într-un grup. Nici unul dintre ei nu-și supraveghează copilul în mod special, uneori mai aruncă o privire către ceata de „sălbatici“ ca să se convingă că nu și-au scos vreun ochi, dar în general fiecare își vede de treaba și de vacanța lui. Copiii stau împreună cu părinții lor la corturi și nu au nici un alt program în afară de joaca în aer liber. Nu i-am văzut nici pe unii, nici pe ceilalți butonînd telefoane sau tablete, nu i-am văzut făcînd poze pe care să și le pună pe Facebook. Trag cu urechea la discuția adulților care beau bere și aflu că în aceeași după-amiază vor avea „cunoaștere imaginativă“. Nu știu ce presupune asta, mă gîndesc că e un joc de-al părinților. Poate că e o vacanță tematică sau un mod de a-și umple timpul. Tot ce se întîmplă acolo mi se pare mult mai firesc decît povestea de vacanță a fetiței de la pensiune. Cel puțin atît copiii, cît și părinții par fericiți.
