Oraşul care (ne) zîmbeşte
Mi se întîmplă ceva ciudat: de fiecare dată cînd ajung într-un loc nou, într-un oraș pe care mi-am dorit mult să-l văd, după prima vizită, de cele mai multe ori prea scurtă, se ivesc ocazii de a mă întoarce acolo, ca și cum peste tot ar exista cîte o Fontana di Trevi și aruncarea unui bănuț mi-ar garanta o posibilă revenire. Sau de parcă m-aș lega de locul respectiv cu niște fire invizibile care mă trag înapoi pentru a reface aceleași drumuri, aceleași trasee. Nu există o premeditare, poate că sînt pur și simplu locuri care au nevoie de tine, nu le-ai „trăit“ suficient. Însă nicăieri nu am avut un sentiment mai pregnant de „acasă“ ca la Berlin. Și nu sînt singura care spune asta – Berlinul este unul dintre cele mai vii, mai relaxate și mai prietenoase orașe europene, din prima clipă simți că îi poți aparține. E un oraș care te asimilează, faci parte din el, aproape fără să-ți dai seama. „M-am îndrăgostit de orașul ăsta!“, spune A., care a venit aici în urmă cu doi ani, fără să știe o boabă de germană, doar cu o mie de euro în buzunar și cu o cămăruță închiriată din țară, pentru două luni. Veselia și entuziasmul ei sînt molipsitoare, vorbind cu ea simt că aș putea să mă mut, la rîndul meu, în Berlin oricînd. Mai ales că orașul este atît deschis față de cei cu profesii creative, în fond e vorba doar despre relocation, nu despre o emigrare în adevăratul sens al cuvîntul, adică de a lua totul de la capăt. În România, A. avea un început de depresie, nu-și mai găsea locul, așa că și-a făcut bagajele și a plecat la Berlin. Ca mai toți artiștii care au ajuns aici, a luat-o la început ca pe o aventură. „După șase luni, mi-am dat seama că nu m-aș mai putea întoarce. Berlinul dă dependență.“ Între timp, a învățat germană, a lucrat un pic prin magazine și cluburi, iar acum se ocupă de proiectele ei personale. Se simte liberă să facă ce vrea. Cum ar fi să protesteze în fața Ambasadei României, împreună cu alte cîteva sute de expați, în semn de solidaritate cu protestele din țară. Integrare? „La Berlin te integrezi fără să vrei, iar statul te ajută enorm în privința asta, ți se arată exact pașii pe care trebuie să-i faci.“ Încerc să mi-i imaginezi pe acei funcționari germani, cu toată disciplina și eficiența lor, care te primesc cu bunăvoință, nu te fac pachet și te trimit direct acasă, nu te rejectează ca pe o măsea cariată. Nici nu mi-e greu, fiindcă toată lumea pare să te accepte aici, indiferent de cît de diferit ai fi, n-am văzut nicăieri atîtea zîmbete pe stradă și în spațiul public ca la Berlin. Ești nevoit, practic, să zîmbești atît de mult încît zîmbetul își reintră în drepturi, cu naturalețe. Oamenii îți zîmbesc pe stradă, în magazine, în lift, în metrou unde, la ora la vîrf, foarte puțini stau cu privirile ațintite în telefoane sau tablete și butonează, pentru a se izola de cei din jur. Dimpotrivă, sporovăiesc, se privesc în ochi, își povestesc ziua, doi tipi genul corporate care tocmai au ieșit de la serviciu își deschid sticlele de bere, dau noroc și beau cu sete. Îți zîmbesc turcii atunci cînd îți pregătesc kebab-ul „cu de toate“, adică fără cartofi prăjiți sleiți care să îngroașe umplutura, zîmbesc amabil și un pic reținut japonezii cînd aranjează platoul de sushi. Rîzi și faci glume cu toți ospătarii, unii în uniforme scorțoase, alții cu părul verde, calculează cu răbdare nota pentru fiecare în parte, uneori bazîndu-se doar pe încredere: „Tu ce ai avut?“ O bătrînică își numără la casa de la supermarket fiecare cent, durează vreo cinci minute, casiera așteaptă și zîmbește, în timp ce se formează o coadă de oameni care nu se grăbesc nicăieri. Pe o stradă mai puțin circulată, un moș care stă pur și simplu în fața casei și cască gura la lume ne zîmbește și ne salută de parcă i-am fi vecini. Ne zîmbesc cei care află că sîntem din România, știu despre protestele recente și ne fac semnul OK, este pentru prima dată cînd am senzația că imaginea României se schimbă în profunzimea ei. Primesc cu bucurie toată această infuzie de zîmbete, voi zîmbi larg încă două zile după ce mă voi întoarce în țară, după care, pentru că aici nu există nici o reciprocitate, probabil că o să-mi treacă.
Sînt aproape 15 grade pe malul rîului Spree, am aterizat din iarna de la noi în primăvara care s-a rătăcit pe aici, oamenii care nu au vreo treabă anume stau pe bănci la soare, fac jogging, plimbă cărucioare cu copii sau cîini. Soarele se cerne într-un anume fel, o ploaie călduță de lumină de care mi-a fost atît de dor în ultimele luni. Nu se aud zgmotele străzii, nici claxoane, e doar liniște, tulburată din cînd în cînd de acordurile îndepărtate de flaut ale fetei care cîntă de una singură sub podul din apropiere, muzica îți picură în urechi. Ne inundă o stare de bine. Sub un alt pod, un homeless și-a amenajat o mică gospodărie – are un cort și o bicicletă, pe ghidonul bicicletei sînt întinse cîteva rufe la uscat, ai senzația că acolo e cineva care a venit în vacanță.
Joi, la ora prînzului, un trafic lejer, cam ca la noi în București duminica. Mă gîndesc că oamenii nu umblă brambura prin oraș și că muncesc. Dacă n-ar munci, în toate acele clădiri vechi, de patrimoniu, dar și în cele noi, cum ar fi o clădire de birouri construită din containere, pe lîngă care tocmai trecem, Berlinul n-ar mai arăta cum arată și nici n-ar mai exista toată această atmosferă în care disciplina se îmbină cu lejeritatea. Aș îndrăzni să cred că toți acești oameni din Berlin muncesc cu plăcere. La poarta Brandenburg îi văd pe un balcon pe angajații unei firme de asigurări cum stau înșirați ca niște păsări pe o sîrmă de telegraf. Toți în ținute business, își mănîncă prînzul din caserole, se uită la turiștii de jos, se bucură de soare. Apoi, ca la un semnal, dispar unul cîte unul, intră înapoi în clădire, se întorc la birourile lor, pauza s-a terminat. Singurii care își permit să piardă timpul sînt turiștii care se înghesuie să facă poze, în jurul flașnetarului, același de acum un an. În fond, și el este tot în timpul serviciului. Melodia se repetă la nesfîrșit, lumina e galbenă și cernută, o zi ireală, mă simt ca într-un film, o peliculă decolorată de prin anii ’60, nu mai știu încotro este Estul sau Vestul, toate granițele, inclusiv cele interioare, dispar.
Foto: Adina Popescu
