Oraşul care (ne) zîmbeşte

Publicat în Dilema Veche nr. 679 din 23 februarie–1 martie
Oraşul care (ne) zîmbeşte jpeg

Mi se întîmplă ceva ciudat: de fiecare dată cînd ajung într-un loc nou, într-un oraș pe care mi-am dorit mult să-l văd, după prima vizită, de cele mai multe ori prea scurtă, se ivesc ocazii de a mă întoarce acolo, ca și cum peste tot ar exista cîte o Fontana di Trevi și aruncarea unui bănuț mi-ar garanta o posibilă revenire. Sau de parcă m-aș lega de locul respectiv cu niște fire invizibile care mă trag înapoi pentru a reface aceleași drumuri, aceleași trasee. Nu există o premeditare, poate că sînt pur și simplu locuri care au nevoie de tine, nu le-ai „trăit“ suficient. Însă nicăieri nu am avut un sentiment mai pregnant de „acasă“ ca la Berlin. Și nu sînt singura care spune asta – Berlinul este unul dintre cele mai vii, mai relaxate și mai prietenoase orașe europene, din prima clipă simți că îi poți aparține. E un oraș care te asimilează, faci parte din el, aproape fără să-ți dai seama. „M-am îndrăgostit de orașul ăsta!“, spune A., care a venit aici în urmă cu doi ani, fără să știe o boabă de germană, doar cu o mie de euro în buzunar și cu o cămăruță închiriată din țară, pentru două luni. Veselia și entuziasmul ei sînt molipsitoare, vorbind cu ea simt că aș putea să mă mut, la rîndul meu, în Berlin oricînd. Mai ales că orașul este atît deschis față de cei cu profesii creative, în fond e vorba doar despre relocation, nu despre o emigrare în adevăratul sens al cuvîntul, adică de a lua totul de la capăt. În România, A. avea un început de depresie, nu-și mai găsea locul, așa că și-a făcut bagajele și a plecat la Berlin. Ca mai toți artiștii care au ajuns aici, a luat-o la început ca pe o aventură. „După șase luni, mi-am dat seama că nu m-aș mai putea întoarce. Berlinul dă dependență.“ Între timp, a învățat germană, a lucrat un pic prin magazine și cluburi, iar acum se ocupă de proiectele ei personale. Se simte liberă să facă ce vrea. Cum ar fi să protesteze în fața Ambasadei României, împreună cu alte cîteva sute de expați, în semn de solidaritate cu protestele din țară. Integrare? „La Berlin te integrezi fără să vrei, iar statul te ajută enorm în privința asta, ți se arată exact pașii pe care trebuie să-i faci.“ Încerc să mi-i imaginezi pe acei funcționari germani, cu toată disciplina și eficiența lor, care te primesc cu bunăvoință, nu te fac pachet și te trimit direct acasă, nu te rejectează ca pe o măsea cariată. Nici nu mi-e greu, fiindcă toată lumea pare să te accepte aici, indiferent de cît de diferit ai fi, n-am văzut nicăieri atîtea zîmbete pe stradă și în spațiul public ca la Berlin. Ești nevoit, practic, să zîmbești atît de mult încît zîmbetul își reintră în drepturi, cu naturalețe. Oamenii îți zîmbesc pe stradă, în magazine, în lift, în metrou unde, la ora la vîrf, foarte puțini stau cu privirile ațintite în telefoane sau tablete și butonează, pentru a se izola de cei din jur. Dimpotrivă, sporovăiesc, se privesc în ochi, își povestesc ziua, doi tipi genul corporate care tocmai au ieșit de la serviciu își deschid sticlele de bere, dau noroc și beau cu sete. Îți zîmbesc turcii atunci cînd îți pregătesc kebab-ul „cu de toate“, adică fără cartofi prăjiți sleiți care să îngroașe umplutura, zîmbesc amabil și un pic reținut japonezii cînd aranjează platoul de sushi. Rîzi și faci glume cu toți ospătarii, unii în uniforme scorțoase, alții cu părul verde, calculează cu răbdare nota pentru fiecare în parte, uneori bazîndu-se doar pe încredere: „Tu ce ai avut?“ O bătrînică își numără la casa de la supermarket fiecare cent, durează vreo cinci minute, casiera așteaptă și zîmbește, în timp ce se formează o coadă de oameni care nu se grăbesc nicăieri. Pe o stradă mai puțin circulată, un moș care stă pur și simplu în fața casei și cască gura la lume ne zîmbește și ne salută de parcă i-am fi vecini. Ne zîmbesc cei care află că sîntem din România, știu despre protestele recente și ne fac semnul OK, este pentru prima dată cînd am senzația că imaginea României se schimbă în profunzimea ei. Primesc cu bucurie toată această infuzie de zîmbete, voi zîmbi larg încă două zile după ce mă voi întoarce în țară, după care, pentru că aici nu există nici o reciprocitate, probabil că o să-mi treacă.

Sînt aproape 15 grade pe malul rîului Spree, am aterizat din iarna de la noi în primăvara care s-a rătăcit pe aici, oamenii care nu au vreo treabă anume stau pe bănci la soare, fac jogging, plimbă cărucioare cu copii sau cîini. Soarele se cerne într-un anume fel, o ploaie călduță de lumină de care mi-a fost atît de dor în ultimele luni. Nu se aud zgmotele străzii, nici claxoane, e doar liniște, tulburată din cînd în cînd de acordurile îndepărtate de flaut ale fetei care cîntă de una singură sub podul din apropiere, muzica îți picură în urechi. Ne inundă o stare de bine. Sub un alt pod, un homeless și-a amenajat o mică gospodărie – are un cort și o bicicletă, pe ghidonul bicicletei sînt întinse cîteva rufe la uscat, ai senzația că acolo e cineva care a venit în vacanță.

Joi, la ora prînzului, un trafic lejer, cam ca la noi în București duminica. Mă gîndesc că oamenii nu umblă brambura prin oraș și că muncesc. Dacă n-ar munci, în toate acele clădiri vechi, de patrimoniu, dar și în cele noi, cum ar fi o clădire de birouri construită din containere, pe lîngă care tocmai trecem, Berlinul n-ar mai arăta cum arată și nici n-ar mai exista toată această atmosferă în care disciplina se îmbină cu lejeritatea. Aș îndrăzni să cred că toți acești oameni din Berlin muncesc cu plăcere. La poarta Brandenburg îi văd pe un balcon pe angajații unei firme de asigurări cum stau înșirați ca niște păsări pe o sîrmă de telegraf. Toți în ținute business, își mănîncă prînzul din caserole, se uită la turiștii de jos, se bucură de soare. Apoi, ca la un semnal, dispar unul cîte unul, intră înapoi în clădire, se întorc la birourile lor, pauza s-a terminat. Singurii care își permit să piardă timpul sînt turiștii care se înghesuie să facă poze, în jurul flașnetarului, același de acum un an. În fond, și el este tot în timpul serviciului. Melodia se repetă la nesfîrșit, lumina e galbenă și cernută, o zi ireală, mă simt ca într-un film, o peliculă decolorată de prin anii ’60, nu mai știu încotro este Estul sau Vestul, toate granițele, inclusiv cele interioare, dispar.

Foto: Adina Popescu

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Ger de crapă pietrele în România: temperaturile de coșmar care se anunță. Cât ține episodul de vreme rea
Vremea rea pune stăpânire pe aproape toate regiunile. Va continua să ningă la munte, iar temperaturile vor scădea accentuat. Gerul ne va chinui toată săptămâna viitoare.
image
Închisoare pe viață pentru un român care a ucis o femeie pentru a-i lua averea. Cum s-a filmat în casa victimei
Mohammed El-Abboud, cetățean român în vârstă de 28 de ani, și Kusai Al-Jundi, cetățean sirian, în vârstă de 25 de ani, au păcălit-o pe Louise Kam, să semneze documente de împuternicire care, credeau ei, le-ar fi permis să controleze averea de milioane de euro a acesteia.
image
„Mirciulică“, filmul cu Mircea Bravo, locul 1 pe Netflix. Cât profit a făcut în cinema. „A trebuit să folosim înjurături“ VIDEO
La doar o zi de la lansarea pe platforma de streaming, comedia este deja preferata telespectatorilor din România.

HIstoria.ro

image
Sfârșitul Bătăliei de la Stalingrad: Capitularea mareșalului Paulus
În timpul nopții de 30 spre 31 ianuarie 1943, Brigada 38 Motorizată, având atașate companiile de geniu, a încercuit zona din jurul Pieței Eroilor Căzuți și magazinul Univermag, întrerupând legăturile telefonice dintre comandamentul mareșalului Friedrich Paulus și unitățile subordonate.
image
Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
image
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești / VIDEO
Detalii din viața a 3 mari actori cu origini românești