Mici intervenţii în „sistem“

Clasa a IX-a a fost un coșmar. Nimerisem într-o clasă de mate-fizică, cu un diriginte tot de matematică, obsedat de materia pe care o preda. Dacă nu erai bun la mate, pur și simplu nu existai, nu figurai în nici un grafic și erai disprețuit, uneori umilit în fața celorlalți. La prima teză, am luat primul 4 (în gimnaziu, nu-mi displăcuse neapărat matematica, în liceu am început s-o urăsc) și aproape că i-am cerșit profului douăzeci de sutimi pe care eu susțineam că le pierduse pe drum, ca să obțin un 4,50, adică 5. La sfîrșitul anului școlar, părinții mei au ajuns la concluzia că singura soluție era să mă transfer într-o altă clasă paralelă, ca să scap de „dobitoc“ (vorba lui taică‑miu). Însă un astfel de transfer, mai ales că voiam și la o clasă cu engleză intensiv, era dificil într-un liceu de prestigiu. Norocul meu a fost că mama era prietenă cu o profă de chimie de la o școală de fițe, care la rîndul ei era amică cu directoarea adjunctă de la liceul unde învățam. S-au dat cîteva telefoane, iar după mai multe insistențe, totul „s-a aranjat“ (deși, după aceea, profa de chimie i-a scos ochii mamei, subliniind faptul că îi e datoare pe viață: „Să nu mai rogi, dragă, niciodată așa ceva… aia s-a dovedit o scîrbă!“). Mai rămăsese să iau testul la engleză, fiindcă copiii din clasa paralelă dăduseră acel test odată cu admiterea la liceu. L-am dat în prima zi de școală dintr-a X-a, singură într-o clasă, senină și convinsă că era doar o formalitate. Și, din cauza asta, am făcut prost. Cu toate acestea, m-am transferat și m-am pomenit într-o altă clasă de mate-fizică, cu un diriginte tot de matematică, însă ceva mai indulgent. Profesoara de engleză, o persoană extrem de corectă, m-a ținut minte în toți anii care au urmat pentru faptul că eu am ajuns în clasa specială „pe pile“. Nu mi-a spus niciodată nimic în mod direct, însă în fața ei și a colegilor mei, la orele de engleză, am avut mereu un sentiment de inferioritate. Și un soi de jenă. În privința transferului în sine nu mi-am făcut probleme, știam că așa decurgeau lucrurile peste tot, așa era „sistemul“. Mama i-a făcut prietenei ei un cadou, iar aceasta, la rîndul ei, i-a făcut un alt cadou directoarei adjuncte. M‑am chinuit în continuare cu matematica, în clasa a IX-a se rupsese filmul, nu mai pricepeam nimic. La Bac am copiat după colegul din față, cifră cu cifră, ecuație cu ecuație. Am luat 9,50. La Română, unde am făcut totul „pe bune“ și am încercat și o analiză comparată, am luat 8. Colegul matematician, care a copiat cuvînt cu cuvînt din manual, a luat 10. Acesta e „bagajul“ cu care am intrat în viață. Un sistem de valori cu totul pe dos. Astfel de lucruri te marchează într-un fel sau altul, fără să vrei. Și, în fond, ce căutam eu la mate-fizică? La 14 ani, chiar și la 18, știi ce e bine să alegi? Școala în sine te pregătește pentru astfel de alegeri importante?

Mi-am amintit de toate aceste povești absurde ale vieții școlare după ce am văzut filmul lui Cristian Mungiu, Bacalaureat. Deși filmul nu este neapărat despre sistemul de educație din România. Este despre „sistem“ în general. Despre toată această mașinărie uzată care ar fi trebui să fie de multă vreme la fier vechi și uite că, unsă pe la rotițele care trebuie, reparată și șurubărită periodic, încă funcționează. E „sistemul“ lui „merge și așa“, tocmai datorită acestor mici intervenții, unele aparent inofensive, care creează un cerc vicios, închid circuitele. Aparent, nimic nu este fundamental greșit, din moment ce toată lumea pare mulțumită de rezultate. Și, în fond, ce e rău ca, în calitate de doctor de provincie, să intervii la București ca să grăbești un transplant de ficat pentru un ales local care „a făcut mult bine“ (însă e unul dintre cei mai corupți oameni din oraș)? E rău să „pui o vorbă bună“? Ce e rău în a „aranja“ o teză de bacalaureat a unui copil care oricum ar fi luat Bac-ul pe bune, doar că tocmai acum i s-a întîmplat un accident, o nenorocire și nu mai poate să se concentreze? Acest întreg „sistem“ e alcătuit, de fapt, din lucruri mărunte, mici învîrteli, relații de amiciție uneori sincere, alteori de conjunctură, datorii plătite altfel, telefoane care rezolvă problemele, cadouri și plicuri cu bani. Și de fiecare dată intențiile par unele onorabile, doar așa „sistemul“ se poate perpetua la nesfîrșit. Trebuie să te asiguri pe tine însuți că ceea ce faci este spre binele cuiva. De aceea, nici unul dintre personajele lui Mungiu nu poate fi acuzat neapărat de o lipsă totală de onestitate. Fiecare are o justificare pentru ceea ce face. Iar filmul, la fel ca „sistemul“, este unul al detaliilor, al nuanțelor. O scenă care mi-a plăcut în acest sens este cea a suspecților în cazul tentativei de viol. Nici unul nu este autorul, însă unul dintre indivizi e cu siguranță un ticălos. El trebuie să spună o replică agresivă oarecare. Inițial o spune neconvingător, pe repede înainte, e o rutină polițienească. Este pus să o repete o dată, de două ori, pînă cînd se ajunge la o explozie de agresivitate. Prin repetiție, tipul își intră în sfîrșit în rol, dezvăluindu‑și în același timp și caracterul. Cam așa și cu „sistemul“ – micile breșe, derapaje nu par niște lucruri grave, în esență, însă repetîndu-se mereu și aidoma, se ajunge la ceva găunos, fundamental greșit. Dincolo de „sistem“ însă sînt oamenii și dramele lor personale, alegerile pe care le-au făcut în viață și consecințele lor. Aici nu prea mai e loc de aranjamente, nu poți „rezolva“, de pildă, vidul care apare într-o căsnicie, după ani întregi de conviețuire, cu un simplu telefon. Nu poți regla o relație ca pe o mașinărie, nu poți controla nimic, de fapt, în ceea ce privește propriul tău copil, deși tu îi vrei numai binele. Așadar, dacă în legătură cu „sistemul“ și modul în care el transpare din film, lucrurile sînt clare (și filmul nu-ți dă prea mari speranțe că ele se vor schimba vreodată în România, cel puțin nu în timpul vieții celor din generația mea), dramele și destinele personajelor lui Mungiu rămîn undeva suspendate în aer, fără să aibă vreo rezolvare sau vreun final. Și nici nu simți nevoia, căci de cele mai multe ori așa se întîmplă și în viață.