Dracul – fişă de personaj

Dacă vrei să dai de dracu’ în mitologia românească și în credințele populare, nu trebuie să cauți prea mult. El apare încă de la începuturi, în miturile cosmogonice, cînd doar el și Dumnezeu existau pe lume și-și spuneau unul altuia „fîrtate“ și „nefîrtate“. În aceste legende, diavolul e, ca-n filmele americane, latura comică. Înainte de facerea Pămîntului, cînd nu exista decît o întindere nesfîrșită de apă, se plînge lui Dumnezeu că nu găsește și el un locșor mai tare și mai uscat unde să-și odihnească oasele. Atunci Dumnezeu face un pat de lut unde îi dă voie și dracului să se culce. Însă dracul doar se preface că doarme, în vreme ce se gîndește la ce altceva decît la o drăcie: să-l dea de-a rostogolul pe Dumnezeu în apă, să-l înece și să rămînă doar el proprietarul patului de pămînt. „Îl rostogoli pe Dumnezeu atunci spre miazănoapte, apoi spre miazăzi și cînd îl apucă ziua, Dracul se pomeni tot acolo de unde plecase. În schimb, Pămîntul se-ntindea acum cît vedea cu ochiul în jurul lui“ (Marcel Olinescu – Mitologie românească). Tragem concluzia că dracul a fost cel care a înfăptuit din greșeală Pămîntul, ceea ce n-ar trebui să ne mire. Mai departe, nici gînd să se potolească – se ia la întrecere cu Dumnezeu la făurirea munților și face munții cei mai înalți, ca să-l dea jos pe Dumnezeu din cer. Cică după munții aceștia „își înțarcă Dracu copiii“. Se dovedește folositor și mai departe, căci face și văgăunile: „S-a gîndit în mintea lui proastă să scormonească Pămîntul pînă s-a nărui și așa s-ar distruge și creațiunile lui Dumnezeu“. Desigur, nu-i izbutește nimic și tot așa dracul pică de fraier și rămîne cu buza umflată pînă în zilele noastre.

Deși dracul românilor e un personaj important, pentru că se spune că s-a ivit pe lume în același timp cu Dumnezeu, totuși el nu are nici pe departe dimensiunile malefice ale diavolului din miturile creștine europene. Nu este acel diavol catolic de Ev Mediu și uneori ai senzația că, de fapt, ar putea fi oricine, chiar și vecinul de peste drum. De aceea, e ușor de păcălit, de alungat sau de înfrînt, mai ales că românii, în credințele lor, sînt convinși că ar fi mai isteți decît dracii. Mai aflăm despre el că la înfățișare seamănă cu un om, doar că e negru la față și urît – urît ca Dracu’ (desigur, corectitudinea politică nu exista în vremurile de altădată). Și că locuiește în iad. Are o mulțime de nume, unele dintre ele se confundă cu cele ale slujitorilor lui, pentru că dracii sînt, de fapt, mulți și diverși. Pomenesc doar cîteva (unele dintre ele seamănă mai mult cu niște nume de alint): Aghiuță, Belzebut, Ăl-din-Baltă, Ăl-din-Scorbură, Bată-l-Crucea, Cornilă, Iuda, Împielițatul, Michiduță, Necuratul, Nichipercea, Naiba, Scaraoschi, Slutul, Știma Banilor, Talpa Iadului, Ucide-l-Toaca, Satana, Zbenghea.

Dracul are pe pămînt și niște ajutoare, precum babele, vrăjitorii și spiridușii. Însă babele de obicei îi vin de hac, pentru că se pare că sînt mai draci decît dracii. E un fapt știut că prin femeie își fac dracii treburile, pentru că femeia e mai slabă și supusă ispitelor, dar există mulți oameni care îl au pe dracu-n ei, de obicei cei loviți de dambla sau cei bolnavi de epilepsie sau de ducă-se pe pustii, boala obișnuită a celor posedați de draci.

Dracul nu se prea arată oamenilor, în schimb poate să-ți iasă în cale sub o altă înfățișare, cum ar fi de cîine negru, pisică, țap, capră, gîscă, berbec și bou, mai ales la răscruce de drumuri, unde sînt niște locuri ale nimănui, sau în preajma caselor ruinate. Dacă oamenii nu au grijă să ridice troițe la răscruci, atunci dracul pune stăpînire pe acestea și ridică el hanuri și crîșme. Noroc, însă, că oamenii știu cum să se păzească. În afară de rugăciuni – arma redutabilă împotriva dracilor – se mai folosesc și de plante precum usturoi, leuștean, mușețel, odolean, avrămeasă și împărăteasă. Așa cum era de așteptat, dracul fuge de tămîie, de aici și expresia, dar și de apa sfințită. Dar el mai fuge și de lumină sau de fier, de aceea e bine să ai mereu asupra ta un cuțit, un amnar sau orice alt obiect din fier. De aici, concluzia că, de fapt, dracul e cam sperios și, prin cîteva mijloace de prevedere la îndemîna oricui, el poate fi ținut cu ușurință la distanță. Trăsnetul îl găsește oriunde s-ar ascunde, de aceea Sfîntul Ilie e un mare luptător împotriva dracilor. Dacă el „n-ar mai curăți, din cînd în cînd, lumea de draci, atunci așa s-ar înmulți, încît ne ar copleși și pe noi și pe îngeri, cu numărul lor“ (Marcel Olinescu – Mitologie românească).