Atunci cînd cărţile ard
Prima mea senzație atunci cînd am văzut clipul cu Frumoasele străine care ard nu a fost una de revoltă, ci una de jenă. Mi-a fost rușine de omul care a făcut un astfel de gest. Ce‑o fi fost în mintea lui? Chiar nu și-a dat seama de penibilul situației? Iar penibilul acela se prelungea inutil, nu reușea să dea foc cărții. Frumoasele străine refuzau să ardă, iar omul se încăpățîna, se înverșuna în jalnica lui încercare de a „lua atitudine“ și de a deveni „viral“. Să fi fost în locul lui, aș fi găsit un alt exemplar și mi-aș fi gîndit treaba mai temeinic înainte, aș fi făcut un pic de regie, dar probabil că nu mai avea nici unul cu autograf. Se chinuia cu bricheta lui, iar gestul devenea unul din ce în ce mai meschin și mai bolnav. Mă uitam la clip și mi‑era milă de biata carte în agonie ca de-o ființă vie. Aproape că-mi doream să ia foc mai repede și să se termine totul.
Ca mai toate casele de intelectuali din vremea comunismului, și casa noastră era plină de cărți. Exista acea bibliotecă tipică din sufragerie, cu cărțile împărțite pe categorii – autori români, autori străini, „morți“ și „vii“, clasici și contemporani, poeți și eseiști, cărți în limba engleză (o raritate). Pe raftul de jos tronau DEX-ul și Istoria literaturii române… care, sezonier, de Paști și de Crăciun, împrumutau și un alt rol, cel de a presa prăjiturile ardelenești ale mamei. Aveam și o colecție de reviste National Geographic, tata fusese abonat pentru o vreme, eu le frunzăream deseori și mă uitam fascinată la fotografii. Odată am vrut să decupez din ele niște „poze“ pentru Oracolul meu din clasa a VI-a, însă m-am răzgîndit în ultima clipă – erau prea frumoase revistele, parcă nu merita să le stric. De fiecare dată cînd ne-am mutat (și ne mutam des), toate cărțile acelea ne însoțeau, erau o parte din viața noastră, titlurile și copertele pe care le știam pe de rost ne creau un sentiment de confort, de „acasă“. Le depozitam în saci de plastic, le căram cu o furgonetă (și de multe ori erau mai grele decît unele piese de mobilier la care renunțam, le abandonam pe drum), apoi fiecare își relua locul ei de pe raft, în noua locuință. În vremurile acelea care numai fericite nu erau, cărțile noastre făceau lumea să pară un loc pașnic și sigur. Tata lucra la o editură care nu publica literatură, doar cărți tehnice, de specialitate, așa că vreo două rafturi se umpluseră de sfaturi practice în gospodărie, electronică aplicată, inginerie mecanică, ghiduri ale aparatelor electronice de larg consum etc. Nici măcar pe acestea nu ne înduram să le aruncăm, deși ne erau inutile. Odată, cînd eram deja mai mare, l-am întrebat pe tata ce rost are să le ținem în bibliotecă, cu două rafturi mai sus de Kafka și Camus. „Pentru că niște oameni s-au chinuit să le scrie“, mi-a spus el. În comunism, respectul pentru cărți era implicit, pentru că nu prea exista respect pentru altceva, cum ar fi pentru semeni.
Transformarea cărților în „produse de consum“, în anii ’90, a diminuat considerabil acest respect, însă într-un fel a fost firesc să se întîmple așa. În viața mea de adult, cînd am început să-mi încropesc propria bibliotecă, mi-am dat seama că adunasem de-a lungul timpului cărți care nu mă interesau sau care nu-mi spuneau nimic. Pe unele le-am dat, pe altele le-am depozitat în pivniță, celor mai multe le-am găsit loc pe rafturi. Îmi repugnă să văd o carte într-un coș de gunoi, tocmai pentru că, indiferent de valoarea ei (și aici lucrurile sînt subiective), „un om s-a chinuit s-o scrie“.
Despre asta încerc să le povestesc copiilor cu care mă tot întîlnesc în ultima vreme prin școli. Despre omul care scrie o carte și de ce este el deosebit de alți oameni. Despre truda lui cu totul specială pentru fiecare rînd, fiecare frază care, la un moment dat, ajung să fie tipărite. Despre nopțile și zilele pierdute (însă, de fapt, cîștigate) pentru ca un obiect numit carte să ajungă într-o bibliotecă. Dar mai ales despre satisfacțiile uriașe, însă strict personale, ale acestui om, cel care scrie, într-o țară în care nimeni nu dă doi bani pe profesiile creative. Nu-mi dau seama cît de clar ajunge mesajul meu la copii. Pentru mulți dintre ei „viața e un txt“, un sms, un „cf?“ pe Facebook. Alții sînt doar curioși și atît. Însă există copii – și nu sînt puțini – care privesc cartea cu admirație, au deja propriile lor cărți „de sertar“ și o listă lungă cu cele citite. Pe aceștia din urmă îi văd la tîrgurile de carte, le urmăresc reacțiile atunci cînd ajung la standurile editurilor pentru copii – este ca și cum s‑ar fi deschis în fața lor o cutie cu bomboane și n‑ar ști pe care s-o aleagă. E o bucurie greu de descris și care se transformă în acele rugăminți față de părinți, uneori empatici, alteori indiferenți – „Tati, ia-mi-o pe asta, te rog!“ sau „Uite, mami, aste e super!“ – ce-mi amintesc de propria mea copilărie, atunci cînd nu aveam altceva decît cărți.
Dacă privesc din perspectiva omului care scrie, gestul omului care arde o carte în public mă jignește profund. Însă dacă mă gîndesc la copilul care citește și învață să respecte o carte, abia atunci mi se pare incalificabil, o barbarie. Anulează toate încercările noastre, ale celor care încearcă să le transmită acestor copii un mesaj simplu – o carte este un lucru bun. Anulează campaniile de promovare a lecturii. Ce vor gîndi acești copii cînd vor vedea pe Internet un clip în care un om arde o carte cu atîta lejeritate? Cum le va rămîne această imagine întipărită în minte și cum va „lucra“ ea mai departe acolo, pe măsură ce vor crește și vor deveni adulți într-o societate care oricum are un sistem de valori atît de fragil, aproape inexistent?
E duminică, ora 10 dimineața. În curtea de alături, vecinul meu Costică și-a pus niște manele la maximum, doar așa, de trezire și pe burta goală. Vecinul de sus țipă și își înjură nevasta, doar așa, de control. Mă opresc din scris și brusc îmi dau seama că nici unul dintre ei n-a auzit vreodată de Frumoasele străine. Probabil că de cărți au auzit, însă dă-le dreacu’, să ardă! Trăim într-o țară cu apucături primitive și cu lumi paralele, fără nici un punct de tangență. Mai are vreun rost să continui?
