Atunci cînd cărţile ard

Publicat în Dilema Veche nr. 635 din 21-27 aprilie 2016
Bookfest, alegerile şi starea de normalitate jpeg

Prima mea senzație atunci cînd am văzut clipul cu Frumoasele străine care ard nu a fost una de revoltă, ci una de jenă. Mi-a fost rușine de omul care a făcut un astfel de gest. Ce‑o fi fost în mintea lui? Chiar nu și-a dat seama de penibilul situației? Iar penibilul acela se prelungea inutil, nu reușea să dea foc cărții. Frumoasele străine refuzau să ardă, iar omul se încăpățîna, se înverșuna în jalnica lui încercare de a „lua atitudine“ și de a deveni „viral“. Să fi fost în locul lui, aș fi găsit un alt exemplar și mi-aș fi gîndit treaba mai temeinic înainte, aș fi făcut un pic de regie, dar probabil că nu mai avea nici unul cu autograf. Se chinuia cu bricheta lui, iar gestul devenea unul din ce în ce mai meschin și mai bolnav. Mă uitam la clip și mi‑e­ra milă de biata carte în agonie ca de-o ființă vie. Aproape că-mi doream să ia foc mai repede și să se termine totul.

Ca mai toate casele de intelectuali din vremea comunismului, și casa noastră era plină de cărți. Exista acea bibliotecă tipică din sufragerie, cu cărțile împărțite pe categorii – autori români, autori străini, „morți“ și „vii“, clasici și contemporani, poeți și eseiști, cărți în limba engleză (o raritate). Pe raftul de jos tronau DEX-ul și Istoria literaturii române… care, sezonier, de Paști și de Crăciun, împrumutau și un alt rol, cel de a presa prăjiturile ardelenești ale mamei. Aveam și o colecție de reviste National Geographic, tata fusese abonat pentru o vreme, eu le frunzăream deseori și mă uitam fascinată la fotografii. Odată am vrut să decupez din ele niște „poze“ pentru Oracolul meu din clasa a VI-a, însă m-am răzgîndit în ultima clipă – erau prea frumoase revistele, parcă nu merita să le stric. De fiecare dată cînd ne-am mutat (și ne mutam des), toate cărțile acelea ne însoțeau, erau o parte din viața noastră, titlurile și copertele pe care le știam pe de rost ne creau un sentiment de confort, de „acasă“. Le depozitam în saci de plastic, le căram cu o furgonetă (și de multe ori erau mai grele decît unele piese de mobilier la care renunțam, le abandonam pe drum), apoi fiecare își relua locul ei de pe raft, în noua locuință. În vremurile acelea care numai fericite nu erau, cărțile noastre făceau lumea să pară un loc pașnic și sigur. Tata lucra la o editură care nu publica literatură, doar cărți tehnice, de specialitate, așa că vreo două rafturi se umpluseră de sfaturi practice în gospodărie, electronică aplicată, inginerie mecanică, ghiduri ale aparatelor electronice de larg consum etc. Nici măcar pe acestea nu ne înduram să le aruncăm, deși ne erau inutile. Odată, cînd eram deja mai mare, l-am întrebat pe tata ce rost are să le ținem în bibliotecă, cu două rafturi mai sus de Kafka și Camus. „Pentru că niște oameni s-au chinuit să le scrie“, mi-a spus el. În comunism, respectul pentru cărți era implicit, pentru că nu prea exista respect pentru altceva, cum ar fi pentru semeni.

Transformarea cărților în „produse de consum“, în anii ’90, a diminuat considerabil acest respect, însă într-un fel a fost firesc să se întîmple așa. În viața mea de adult, cînd am început să-mi încropesc propria bibliotecă, mi-am dat seama că adunasem de-a lungul timpului cărți care nu mă interesau sau care nu-mi spuneau nimic. Pe unele le-am dat, pe altele le-am depozitat în pivniță, celor mai multe le-am găsit loc pe rafturi. Îmi repugnă să văd o carte într-un coș de gunoi, tocmai pentru că, indiferent de valoarea ei (și aici lucrurile sînt subiective), „un om s-a chinuit s-o scrie“.

Despre asta încerc să le povestesc copiilor cu care mă tot în­tîlnesc în ultima vreme prin școli. Despre omul care scrie o carte și de ce este el deosebit de alți oameni. Despre truda lui cu totul specială pentru fiecare rînd, fiecare frază care, la un moment dat, ajung să fie tipărite. Despre nopțile și zilele pierdute (însă, de fapt, cîștigate) pentru ca un obiect numit carte să ajungă într-o bibliotecă. Dar mai ales despre satisfacțiile uriașe, însă strict personale, ale acestui om, cel care scrie, într-o țară în care nimeni nu dă doi bani pe profesiile creative. Nu-mi dau seama cît de clar ajunge mesajul meu la copii. Pentru mulți dintre ei „viața e un txt“, un sms, un „cf?“ pe Facebook. Alții sînt doar curioși și atît. Însă există copii – și nu sînt puțini – care privesc cartea cu admirație, au deja propriile lor cărți „de sertar“ și o listă lungă cu cele citite. Pe aceștia din urmă îi văd la tîrgurile de carte, le urmăresc reacțiile atunci cînd ajung la standurile editurilor pentru copii – este ca și cum s‑ar fi deschis în fața lor o cutie cu bomboane și n‑ar ști pe care s-o aleagă. E o bucurie greu de descris și care se transformă în acele rugăminți față de părinți, uneori empatici, alteori indiferenți – „Tati, ia-mi-o pe asta, te rog!“ sau „Uite, mami, aste e super!“ – ce-mi amintesc de propria mea copilărie, atunci cînd nu aveam altceva decît cărți.

Dacă privesc din perspectiva omului care scrie, gestul omului care arde o carte în public mă jignește profund. Însă dacă mă gîndesc la copilul care citește și învață să respecte o carte, abia atunci mi se pare incalificabil, o barbarie. Anulează toate încercările noastre, ale celor care încearcă să le transmită acestor copii un mesaj simplu – o carte este un lucru bun. Anulează campaniile de promovare a lecturii. Ce vor gîndi acești copii cînd vor vedea pe Internet un clip în care un om arde o carte cu atîta lejeritate? Cum le va rămîne această imagine întipărită în minte și cum va „lucra“ ea mai departe acolo, pe măsură ce vor crește și vor deveni adulți într-o societate care oricum are un sistem de valori atît de fragil, aproape inexistent?

E duminică, ora 10 dimineața. În curtea de alături, vecinul meu Costică și-a pus niște manele la maximum, doar așa, de trezire și pe burta goală. Vecinul de sus țipă și își înjură nevasta, doar așa, de control. Mă opresc din scris și brusc îmi dau seama că nici unul dintre ei n-a auzit vreodată de Frumoasele străine. Probabil că de cărți au auzit, însă dă-le dreacu’, să ardă! Trăim într-o țară cu apucături primitive și cu lumi paralele, fără nici un punct de tangență. Mai are vreun rost să continui?

„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.
O lume a poveștilor jpeg
O lume a poveștilor
Narativele care pot subjuga națiuni întregi nu sînt o invenție modernă – după cum afirmă psihiatrul Boris Cyrulnik, în cea mai recentă carte a sa, apărută luna trecută la editura Odile Jacob.
André Scrima: Ziua una şi a opta jpeg
André Scrima: Ziua una şi a opta
Lumina Paştilor: pe cea vizibilă în biserici şi pe străzi, ucrainenii nu şi-au putut-o îngădui; pe cea spirituală, religia patriarhului Kiril o insultă, o sufocă.
Theodor Pallady jpeg
Un Sisif în robă franciscană
Camus a fost doar martorul esențial al asprelor sale vremuri și, prin revolta contra absurdului, aproape un mărturisitor.
Zizi și neantul jpeg
Iarbă verde și obligativități
Avem tendința să ne complicăm puținele zile libere. Să le încadrăm în sisteme, să le tratăm ca pe unele de lucru în alt domeniu: cel al leisure-ului, al entertainment-ului.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Care ar fi playlist-ul ce v-ar alunga pe dumneavoastră de la o demonstrație?
Blocul, strada, etajul și apartamentul jpeg
Blocul, strada, etajul și apartamentul
În locul garajului a apărut un parc, la fel de lipsit de imaginație din punct de vedere urban ca și lamele de blocuri din spatele unității militare, dar care, cu zonele sale verzi, evoca peluza spălătoriei de steaguri.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Ce caută americanul în Europa?
Îmi dau seama că avem de toate aici, pe bătrînul nostru continent, micul nostru paradis terestru, că este (a fost... oare?) una dintre cele mai bune lumi posibile și că mi-ar trebui vreo cinci vieți ca să văd și să trăiesc tot.
E cool să postești jpeg
Discursul populist (sau cine mănîncă poporul?)
Prin compătimire, le este indus oamenilor un sentiment de victimizare care, mai apoi, este zgîndărit, pînă la transmutarea acestuia în furie.
Despre viața filosofului  Un scenariu inactual jpeg
Despre viața filosofului. Un scenariu inactual
În cazul filosofilor, atenția cu care le este citită și judecată biografia este mai mare decît în cazul scriitorilor sau pictorilor.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Roua învierii
Din prospețimea naturală a dimineții, roua trece în registrul auroral al vieții spirituale, care are nevoie de speranța eficace a începuturilor și a reînnoirii.
Zizi și neantul jpeg
Educație religioasă
În copilărie nu știam ce se serbează de Paști. Știam că se vopsesc ouă roșii și chiar, mai tîrziu, că vine Iepurașul.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Au apărut: artist multimedia, barista și expert în prăjirea cafelei.

Adevarul.ro

image
Colosul cenuşiu. Ce ascunde muntele de zgură, una dintre cele mai mari halde din România VIDEO
În vecinătatea combinatului siderurgic din Hunedoara, se află una dintre cele mai mari halde de zgură din România.
image
Un şofer a rămas fără permis şi a fost amendat după ce a sunat la 112 ca să anunţe că este şicanat în trafic
Un apel la 112 a luat o turnură neaşteptată pentru un bărbat de 37 de ani. Acesta apelase serviciul de urgenţă ca să anunţe că un şofer îl şicanează în trafic, pe raza comunei brăilene Viziru.
image
Afacere de milioane de euro lângă un radar ce comunică direct cu baza Deveselu. „Nu s-a cerut avizul MApN”
MApN a dat in judecată Consiliul Judeţean Dolj după ce a autorizat construirea unui depozit in zona radarului din localitatea Cârcea. Instalaţia militară este importantă pentru apărarea aeriană a României. În spatele afacerii stă chiar primarul din Cârcea.