Lacul Văcăreşti – o destinaţie
Un sfîrșit de februarie neașteptat de cald, poți să stai lejer în tricou și să te bucuri de soare. Ne întîlnim la metrou la Tineretului, sîntem un grup de excursioniști prin propriul nostru oraș pe care nu-l cunoaștem îndeajuns, condus de un entuziast absolvent de Geografie. Plecăm „pe traseu“, străbatem la pas o porțiune din parc, ajungem la un posibil teatru de vară, o construcție abandonată la sfîrșitul anilor ’80. Un amfiteatru în ruină, nu există nici un plan de viitor în legătură cu el, se cască asemenea unei excavații în coasta parcului, nu folosește la nimic. Senzația unui lucru început și neterminat, ca multe altele. Coborîm treptele crăpate, în crăpături au crescut smocuri de iarbă. E genul de loc pe care îl căutam în adolescență pentru jocuri de „mima“ nocturne, nu știam că există.
O luăm printre blocuri și ajungem pe malul „gropii“ Văcărești, care ar fi trebuit să fie un lac, ca parte a amenajării complexe a rîului Dîmbovița. Lucrări începute în 1986, sistate după 1989. Un alt ambițios proiect comunist neterminat, pentru care a fost demolat un cartier întreg, dar și o mînăstire. 189 de hectare, 14 milioane de metri cubi de apă. Lacul a fost umplut o singură dată, cu apă din Dîmbovița, apa a dat pe dinafară, a inundat serele de pe Șoseaua Vitan-Bîrzești și blocurile din împrejurimi. S-a descoperit cît de mari erau costurile de pompare (poți vedea rămășițele unei stații de pompare), soluția de aducere a apei din Dîmbovița nu era fiabilă. O treabă bine gîndită! Nimeni n-a luat în calcul, însă, ecosistemul ce urma să ia naștere aici, datorită izvoarelor subterane. (Sper să nu vedem aici peste cîțiva ani vreun nou resort, noile Therme). Stîrci, egrete, cormorani, pescăruși, lebede, lișițe, rațe sălbatice, muscarul negru, șerpi de apă, tritoni, vulpi, iepuri, vidre, bizami. Deltă e mult spus, dar stufărișul există, pămîntul mustește de apă.
Urcăm malul înierbat pînă sus pe dig, perspectiva de sus asupra „gropii“ e spectaculoasă. E ca și cum ai privi o hartă, culorile se îmbină, în acest anotimp predomină galbenul-pai al stufului și albastrul închis al ochiurilor de apă care comunică între ele. Se văd cărări făcute de oameni, în depărtare paște o turmă de oi, mogîldețe de un alb murdar. Adăposturile celor fără casă care se aciuiaseră aici au dispărut, la fel și gunoaiele. Ești în sălbăticie.
Poți merge pe dig, aparent la nesfîrșit, fără să ai senzația că ai ajunge undeva. E o tentativă de a înconjura „lacul“. Sînt mulți care fac asta în fiecare week-end, pe bicicletă. Pe măsură ce mergi, perspectiva se schimbă, harta se modifică, e un soi de magie. Acest ținut al nimănui ia forme noi pe măsură ce te apropii sau te îndepărtezi. Orașul de dincolo de el aproape că nu mai există. Totuși, trecem pe lîngă cîteva blocuri cu 15 etaje, poate chiar mai multe. Blocuri în formă de turn, chiar pe malul „gropii“. Mă întreb cum o fi să locuiești la unul dintre ultimele etaje, să asiști în fiecare an și pe gratis la spectacolul schimbării anotimpurilor în „deltă“. Însă blocurile au ceva intimidant, apăsător. Deși sînt noi, suprapuse peste peisajul „gropii“ îmi amintesc de Polonia dezolantă a lui Kieslowski, în Decalog.
Trecem cumva tangențial pe lîngă tîrgul de mașini, de la Vitan, dinspre care ajung la noi un zumzet, o forfotă, un zvon de manea. Aici totul e încremenit, dincolo Orașul trăiește. Ești la o graniță, pe o muchie dintre două lumi. Pînă cînd lași orașul de tot în urmă și te scufunzi în cealaltă lume. E ca și cum ai coborî pe un fund de mare. Pînă și cerul se vede altfel de jos, te acoperă ca un coviltir de căruță, te copleșește. Vocile au parcă alt ecou, conversațiile celor din grup se aud altfel. E un mic labirint de cărări, de trasee, unele se afundă în stufăriș, altele te scot la un liman. La fel ca atunci cînd o pornești prin Dobrogea și te apropii de Tulcea, simți peste tot prezența apei, chiar dacă drumul pare unul uscat și ferm. La următorul cot te afunzi în noroi, ocolești și dai peste un nou iezer. Apa e limpede și puțin adîncă, vezi pietrele îmbrăcate în mușchi de pe fund. Ai în permanență în urechi un susur, un clipocit. Din loc în loc sînt și copaci. Ai vrea să rămîi aici, să încropești un picnic. Doar să stai pentru cîteva ore și să nu te gîndești la nimic.
Înaintăm spre mijlocul „lacului“. Mai departe nu se poate merge, apa e destul de mare, ni se spune. Găsim carapacea unei țestoase. E ca și cum am fi găsit pe un fund de mare o fosilă dintr-un alt timp, o altă eră a Pămîntului. În rest, e multă liniște.
Urcăm înapoi pe dig și ieșim pe un alt mal, cel dinspre Berceni. Grupul se împrăștie, redevenim cu toții citadini, Orașul ne înghite. Ne oprim la o terasă „de cartier“ în Piața Sudului. Au și mici, și bere rece și e încă soare, acel soare binefăcător de început de primăvară care pare să-ți vindece toate angoasele. Sîntem doi exploratori care tocmai s‑au întors de pe o insulă pustie, ne gîlgîim berea cu sete, ne bucurăm de privilegiile civilizației. Bodega nu are toaletă, sîntem trimiși la WC-ul public din piață. Welcome to Bucharest! Ne certăm cu patronul. La plecare ne spune: „Să nu mai veniți pe la noi dacă nu vă convine și comentați!“ Nici nu o să mai venim. Cînd o să mai ajung eu în Piața Sudului? Poate peste cîțiva ani. Orașul e ceea ce vrei tu să fie – strada ta și buticul din colț, centrul cu cafenele și baruri hip sau insula pustie din „groapa“ Văcărești. Depinde doar de modul în care privești lucrurile.
Foto: adevarul.ro
