Lifturi

Presupun că mulți dintre voi ați avut cel puțin o dată în viață coșmarul cu liftul. În cazul meu, aveam parte de el cel mai des în copilărie, ca mai apoi să mai apara sporadic, de niciunde, ca o amintire vaga, netrăită îndeajuns, la maturitate. Pentru un copil, frica de lift este inconștientă. O cușcă zăvorîtă, pusă în mișcare de un mecanism huruitor pe care, copil fiind, cu greu ți-l poți imagina ca parte integrantă din blocul în care locuiești, nu-ți poate inspira altceva decît nesiguranță. Liftul meu de coșmar de obicei pornea singur de îndată ce mă urcam în el, fără să apăs pe vreun buton și nu mai vroia să se oprească. Urca din ce în ce mai sus, pe măsură ce panica mea sporea, trecea și de ultimul etaj, după care se risipea pur și simplu undeva deasupra blocului, a cartierului, a orașului. În momentul în care întîlneam neantul, mă trezeam.

În anii ’80, fobia de lift era amplificată și de legendele urbane ale vremii (căci pe vremea aceea nu aveam știri de senzație). Se povestea despre „lifturi blestemate” care făceau periodic victime în blocurile noi, socialiste, construite pe locul unor mai vechi cimitire, despre cadavrele descoperite tîrziu în puțul liftului, abia cînd intraseră deja în putrefacție, iar mirosul inundase casa scarii, despre o tînară care s-a sinucis aruncîndu-se în acel gol tenebros (sau, in alte varianta a fost împinsă de securiști pentru cine știe ce faptă împotriva regimului), despre lifturi blocate și oameni care au rămas ore întregi prizonieri înăuntru.

Dar să vedem care e sursa fricii… Se pare că lifturile funcționează de pe vremea romanilor. În operele arhitectului Vitruvius este pomenit Arhimede care ar fi construit primul lift, prin 236 B.C. În cîteva surse de mai tîrziu găsim descrise lifturi ca un soi de cabine primitive sau colivii, atîrnate de frînghii și puse în miscare de forța umană sau animală. Prin anul 1000, în Cartea secretelor a lui Ibn Khalaf al-Muradi din Spania islamică se povestește despre un mecanism asemănător ascensorului de azi care a slujit la distrugerea unei fortărețe. În secolul al XVII-lea, prototipurile unor lifturi au apărut în castele din Anglia și Franța. În 1793, Ivan Kulibin construiește un lift pentru Palatul de Iarna din Sankt Petersburg. În 1823, primul lift apare la Londra. În 1850, Henry Waterman din New York inventează un sistem de scripeți care să acționeze lifturile. Iar în 1852, Elisha Otis construiește primul lift modern și sigur, care nu diferă prea mult de cele din ziua de azi, luînd în calcul și prevenirea accidentelor, în cazul ruperii cablurilor. Pe 23 martie 1857, primul ascensor de persoane este instalat pe Broadway, la numarul 488. 

O posibilă lege a lui Murphy pentru lifturi: Atunci cînd te grăbești ca să ajungi acasă (mai ales din cauza anumitor nevoi…), liftul abia a plecat și mai mult ca sigur că nu se va mai opri pîna la ultimul etaj. Nu m-am blocat niciodată în lift, deși în general lifturile din blocurile socialiste, toate la fel, pentru max. 4 persoane, cu interiorul lor vopsit în căcăniu, cu un bec chior (uneori se arde și trebuie să pipăi butoanele că să numeri etajele) cu oglinda spartă (sau fară), cu linoleum pe jos și cu grafitti se blochează la intervale destul de fixe. Atunci se numară banii din fondul de rulment, se cheamă „băieții de la lift” și dureaza 2-3 zile pînă îl repară. Urci gîfîind și înjurînd (administrația blocului, pe „ăia de la lift” și pe „ăia care l-au stricat”). Faci cunoștință (uneori pentru prima oară) cu ușile chicioase și cu preșurile vecinilor de pe alte paliere și tot urcînd poți trage anumite concluzii: generalul de la 3 s-a blindat (ușă metalică, made in China), arabul de la 5 gătește ceva cu oaie, la 6 s-a înfundat toboganul (pute!), ăia doi de la 7 iar se ceartă (viața-i grea!), tipa  singură de la 8 fumează pe hol, lînga ficus, îmbrăcată în halatul de baie. Cînd liftul e stricat, de fapt îți descoperi blocul, fiindcă pînă atunci nu cunoașteai decît granițele propriului tău apartament. 

Se mai întîmplă ca „cineva să țină liftul”. Atunci, politicos e să aștepți, însă de obicei bați. Întîi discret, apoi din ce în ce mai tare. Aștepti mai mult și bați cu îndîrjire, de regulă la mutări. Unii nu înteleg că într-un lift dintre cele descrise mai sus pot să încapă cutii cu cărți, un televizor, chiar și o mașină de spălat, însă în veci n-o să încapă o canapea de 3 persoane, chiar și făcută bucăți. 

Într-unul dintre blocurile în care am locuit, liftul avea un zgomot al lui atunci cînd pornea, aproape uman, ca un oftat. Era și „mobilat” cu panouri publicitare, unele total anapoda: burse pentru studenți, într-un bloc cu locatari cu o vîrstă medie de 60 de ani, expoziții de artă digitală – am admirat timp de cîteva săptămîni o „evadare din spațiul urban”, grafica 3D, pînă cînd cineva a lipit peste ea un afiș, coala A4, scoasă la imprimantă: „Va rog închideți ușa liftului cu mîna! Sa fim civilizati! Vă mulțumesc.”   

Am o nostalgie ușor claustrofobă legată de lifturile din blocurile vechi, acele cabine minuscule în care abia dacă intră două persoane, uneori cu grilaj, alteori cu ciudate sisteme de închidere ale ușilor. Acele lifturi, ce par de dinaintea inovației lui Henry Waterman pornesc cu cîte un scîrtîit prelung, par că se împiedică la fiecare palier și că nu vor ajunge niciodată, nicăieri. 

Am discutat de multe ori cu diverși amici despre stînjeneala care te cuprinde atunci cînd urci în lift cu un necunoscut. Unii spun ca este vorba despre invadarea spațiului intim, despre acel metru cub de aer în care respiri. Dupa schimbul de replici standard – „La ce etaj?”, “„Eu merg mai sus!”, unde îți fixezi privirea? Ce faci cu mîinile? Cît de departe stai de celălalt?  Atitudinea nu este una relaxată nici atunci cînd e vorba de lifturile din building-ul unde lucrezi (și din start îndepărtezi ideea unei posibile agresiuni). Fiecare își gășeste o ocupație în apăsarea butonului corespunzător etajului său. Apoi, unul, mai întreprinzător își ia sarcina de a apasa butonul pentru închiderea rapidă a ușilor, după ce alții coboară. Iar tot acest calvatr de cîteva etaje se sfîrseste cu atît de impersonalul și importatul „O zi bună!”. Sîntem crispați, depresivi, sociofobi, iar liftul este cel care ne demonstrează asta în fiecare zi. Nu vrem să împărțim nimic, cu nimeni.

Închei cu cea mai fantastică călătorie cu liftul din viața mea: pe la 8 ani, la Intercontinental, pînă la ultimul etaj, ca să vedem Orașul de sus. Un lift „de lux”, modern, silențios (cum astăzi există pe toate drumurile). M-am simțit de parcă aș fi zburat cu Racheta Albă în spațiul cosmic.