Casa Universitarilor, la prînz

Mă sună tatăl meu într-o zi din oraș și mă întreabă dacă la Casa Universitarilor n-au cumva meniu fix la prînz. Nu știu, n-am mai fost acolo de 100 de ani – îi răspund. De fapt, nu chiar de o sută. Mai fusesem cu unchiul meu „american”, cu un prieten care locuiește la Montreal, adică cu oameni pentru care Casa Universitarilor reprezenta un reper în București. Și care aveau nostalgia „grădinilor” și mititeilor de altă dată. 

Hai să mergem! – îi zic. Ne întîlnim la Grădina Icoanei, chiar în parc. Sfîrșit de mai, natura care a explodat pe unde se mai ițește ea, de prin betoane, miroase promițător și crud a început de vară. Un soare alb, cernut, însă nu dogoritor. Luna perfectă de trăit în București, poate singura – luminoasa lună mai. S-a terminat și deja îmi lipsește. 

Tatăl meu stă pe o bancă și privește un grup de adolescenți care chiulesc de la liceu. Fumează, beau cola, fac pe nebunii, fetele și băieții se amușină unii pe alții, unoeri se înghiontesc brutal cu hahaha-uri prelungi, alteori de abia dacă îndrăznesc să se atingă. „Parcă tu nu erai așa!” – îmi zice. „Ei sînt altfel” „Ba exact așa eram!” – îi răspund. Nu cred că e dezamăgit, doar a uitat. 

Mergem – un tată la începutul vîrstei a treia și o fiică care nu vrea să-și recunoască „maturitatea” spre Casa Universitarilor. Îmi place acum să merg cu părinții mei pe stradă în București. Parcă respirăm, în sfîrșit, același aer, simțim orașul la fel, ne acceptăm atît de ușor și de firesc. Cînd eram de vîrsta celor care chiuleau în Grădina Icoanei, nici nu vroiam să aud de așa ceva. A merge, în pas de plimbare, alături de părinți, la ora prînzului, prin centrul orașului, era o rușine imposibil de definit. Și o sursă permanentă de tensiune și conflict. 

După un scurt drum prin soare, Casa Universitarilor ne apare ca o oază. Verdeață, liniștea netulburată de boxele cu hit-uri la modă, se aude chiar și o mierlă, umbră și o adiere de vînt răcoroasă, toată atmosfera aceea estivală de terasă „selectă”, la Neptun. Îmi imaginez că marea e undeva după colț. Însă nu orice fel de mare. Acea mare comunistă și disciplinată de „la steaguri”, fără umbrele și sezlonguri, doar cu cearceafuri întinse regulamentar și un timp potrivit pentru baie, un altul pentru plajă, în așteptarea orei pentru masa de prînz care se desfășura într-un loc identic cu Casa Universitarilor. 

Am nimerit într-o buclă atemporală, totul e încremenit aici. Însă aparent e o senzație de bine. Regăsești un București fără vîrstă, nepervertit, dincolo de tot ce s-a întîmplat în ultimii 25 de ani pe străzile lui - mitinguri, mineriade, tranziție, alegeri,  cîini vagabonzi și stîrpirea cîinilor vagabonzi, lumini de Crăciun, Roșia Montana. Acel București nu există la Casa Universitarilor, toată emoția străzii, marasmul, entuziasmul ieftin n-au reușit să pătrundă. Ca și cum o cortină grea s-ar fi lăsat în spatele nostru, în momentul în care am ochit una dintre cele două mese libere de patru persoane, fiindcă toate celelalte erau unite pentru două grupuri care „sărbătoreau” ceva. Și tot uitînd-mă la ele, am avut senzația că tot sărbătoresc de cîteva zeci de ani, că de prin anii 80 oamenii nu s-au mai ridicat de la mese și că au reușit într-un mod miraculos să îmbătrînească acolo, în fața sticlei de Grasă de Cotnari și a cefei de porc la grătar, cu cartofi prăjiți și salată de varză.

Chenerițele apar cu promptitudine, îmbrăcate în uniformele lor, ne aduc meniul, ne aruncă acele zîmbete obligatorii. „Iată o terasă unde nu trebuie să aștepți!” – îmi zic. Nu mă mai întreb de cîtă vreme sînt ele „captive” aici.

Prețuri mici, porții mici – ca-n comunism! Anton e dezamăgit că n-au meniu fix. Pentru el „meniul fix” reprezintă o invenție reușită a civilizației occidentale. Comandăm și purtăm conversații standard: „vinul îl doriți șpriț?”, „aducem și pîinică?”, „smîntînă și ardei la ciorbică?”.

E acel „ca la mama acasă”, recofortant, din anii socialismului românesc. Parcă nu-ți mai vine să pleci, nu-i așa?

În timp ce mîncăm, observăm cele două grupuri. Primul este unul exclusiv de doamne, femei în jur de 60-70 de ani. E o reuniune de clasă, de facultate, de întreprindere – o secție exclusiv de femei. Uitîndu-te la masa lor, te uiți la o frescă – vezi cu precizie cum au trecut anii peste toate acele glorioase soții și mame, din perioada 1960-1980. Îți dai seama fiecare cît de bine s-a îngrijit sau cîte necazuri a avut, ce statut social, ce acces la cultură etc. Unele au îmbătrînit frumos și epatează cu asta, altele sînt în continuare acele „colege” modeste pe care nu le-a întrebat nimeni ce-și doresc și ce visează. Cîteva sînt în zona kitsch a senectuții, cu paiete și mărgele decorative, cu acel ruj prea roșu întins pe niște buze inerte. Dacă aș reuși să intru în gîndurile lor aș vedea toate acele termene de comparație, inevitabile la o astfel de reuniune – „oare x arată mai bătrînă decît mine?”, „uite că y are pielea mai lăsată, mai ales gușa!”, „sînt mai slabă decît z, deși am avut 2 copii și ea nu are niciunul!”. 

Mă uit la mîinile tatălui meu: pielea se strînge, începe să semene cu un pergament, „citești” venele, îți vine să dai la o parte tot acel ambalaj care începe să se deterioreze. Să întorci pagina, ca să regăsești omul de dinăuntru. Mă uit și la mîinile mele – nici pielea mea nu mai e atît de fermă, se întinde și acoperă interiorul un pic forțat. 

Timpul nu iartă pe nimeni, nici măcar la Casa Universitarilor.

Doamna cu alura de directoare de școală din capul mesei, face liniște ciocănind cu lingurița în paharul de vin. Este momentul unui speech. Unei doamne din categoria „colegelor” modeste, îi zboară șervetul din poală. Anton se ridică, îl culege de pe jos și îl înapoiază. Ca orice bărbat care începe să îmbătrînească, e fascinat de tot ce înseamnă bătrînețe. Așa cum eram noi, pe timpuri, fascinați și plini de repulsie, în același timp, față de adolescență și manifestările ei hormonale. 

Acestea două sînt vîrste curioase. La vîrsta mea, de pildă, nu mă fascinează nimic, doar aștept să treacă pe lîngă mine anii, unii complet goi, alții cu bucurii mărunte. Habar n-am la ce e bună și cui folosește vîrsta „de mijloc” – n-ai nicio surpriză și, pentru că ești încă tînăr, niciun regret. 

– Vă mai pun un șpriț?

Mă uit un pic speriată la chelnerița care chiar e în afara tuturor vîrstelor. În uniforma ei alb cu negru e doar un icon al anilor 80. 

A doua masă de grup e ceva mai tristă. Pentru că sînt și domni în etate și într-o stare avansată de sprițuială. De aceea se vorbește tare, certăreț și angoasant. 

– Aia e o masă de securiști! șoptește Anton.

Aș vrea să-i spun că nu mai e nevoie să șoptească. Toată copilăria mea a șoptit, a tras de mînecă, a înghiontit-o pe maică-mea. 

Da, chiar e o masă de foști securiști, de „artiști ai poporului”, de reprezentați. Dintre care unul vrea să se afirme:

– Noi am salvat oameni înainte de ’90 și acuma ne arată cu degetul, sîntem puși la zid!

– Doriți un desert?

Taică-miu e deja cucerit de desertul doamnelor, așa că comandă, fără voia lui, un profiterol. Eu îmi iau inevitabil clătite cu dulceață. 

După speech-ul „doamnei directoare” din capul mesei, „fetele” zumzăie într-un mod plăcut, de la „masa securiștilor” se mai aude din cînd în cînd cîte un chiot, un strigăt recalcitrant. În rest, e liniște, aceeași liniște de la început, dacă îți ciulești urechea poți asculta și mierla. 

Sînt oameni care aparțin Casei Universitarilor. Pentru noi, ceilalți, e o doar o haltă. Care îți dă senzația unui București tihnit, „așezat”, patriarhal. Însă nu acesta e orașul meu. Orașul meu e viu, în mișcare, în schimbare. Abia după 30 de ani am învățat să-l iubesc. Mai ales în „luminoasa luna mai”, atunci cînd capătă o strălucire aparte. Nu mi-aș petrece nicio o altă lună mai în altă parte.

Așa cum mă așteptam, Anton n-a reușit să-și termine profiterolul și mi l-a pasat mie. Are exact același gust răcoritor de recompensă, după o zi disciplinată de plajă, la Neptun. Însă nu pot să iau mai mult de o linguriță.

Plecăm. Un tată și o fiică. Oarecum mulțumiți că am împărțit un timp unul cu altul, așa cum făceam atît de des, odinioară. În Herăstrău, în Grădina Botanică sau oricunde în altă parte, în București. În urma, noastră un rest de profiterol se topește pe o masă.