Cîrciuma de cartier

„Cîrciuma de cartier” sună idilic. Este acel loc fără pretenții de lîngă casă unde te oprești seara ca să bei o bere în liniște și să te gîndești  la cele petrecute peste zi, unde te cunosc ospătarii și-ți știu deja preferințele – dacă vrei vinul sec sau șpriț, de pildă, iar vara, pe caniculă, îți aduc extra cuburi de gheață − , unde te știi chiar și cu patronul care îți devine treptat din vecin, prieten. Locul unde poți mînca un mic sau un grătar „la botul calului” atunci cînd n-ai nimic în frigider, locul în care ieși pur și simplu cînd n-ai chef să te deplasezi pînă la pub-urile fancy din oraș, dar și atunci cînd nu vrei să stai acasă.

Am trecut odată cu mașina pe lîngă un stabiliment rustic din lemn de pe la Fundeni care se numea chiar așa – „Cîrciuma din cartier”. M-am uitat în jur. În afară de mașini, un maidan, cîteva depozite cu materiale de construcții, n-am văzut niciun cartier care să-i justifice numele. Am o nostalgie stranie, ca după ceva netrăit, față de cîrciuma din cartier interbelică, autentică. În epoca modernă, în cartierul meu, m-am ciocnit în general de bodegi „de drojdieri” unde se bea vodcă pe datorie care ori au dispărut, ori s-au transformat în localuri kitsch. Și de „locul de întîlnire” tipic din fața buticului non-stop. Apoi de restaurante scumpe, multe „cu specific” unde nu-ți permiți să mergi mai mult de o dată pe lună.

De-a lungul timpului, m-am refugiat în diferite spații comerciale, respectiv SRL-uri, din apropierea casei, mai mult sau puțin prietenoase. De regulă acolo se bea, iar pe post de mîncare luai chips-uri și sticks-uri. Iar o cîrciumă de cartier fără mîncare mi se pare doar o bombă fără rost. Aș aminti doar barul de pe Olari dintr-o curte, inițial cu mese din tablă unde bea cu consecvență și pînă la epuizare tot liceul Coșbuc, la finalul ultimului deceniu al secolului trecut (cum sună!). Sau dugheana din tablă, pe de colț cu Traian, cu 2-3 mese, o perspectivă asupra străzii și cu bere ieftină unde dintr-un soi de difuzor răsuna non-stop Radio Romantic. Undeva pe Toamnei sau pe Verii exista o cîrciumă căreia îi spuneam „La parușută”, căci terasa era acoperită pe bune de o parașută veche și cîrpită. Și terasa de la Foișor, învăluită în fum și damf de mici, cu o bere la halbă care făcea o spumă densă și atît de nerealistă încît puteai să juri că au pus în ea Fairy sau un alt detergent de vase. Însă micii erau extraordinari, iar omul care îi prepara îi învîrtea ca un vrăjitor pe grătar. Micii aceia, în combinație cu halbele soioase aveau ceva din cîrciuma de cartier din imaginația mea. Terasa mai există și astăzi, s-a „modernizat” și igienizat (nu vă spun cum arăta buda pe atunci), însă acum are un aer ușor trist de cantină.

La un moment dat, am avut senzația că gata, am găsit-o. O terasă veselă, cu potențial, pe o străduță în spatele Căii Moșilor. O cunosc de la primele mese. Am tot frecventat-o în ultimii ani, în lipsă de altceva, am văzut copii patronului crescînd – la început îi plimba cu căruciorul, acum se dau cu rolele pe terasă, l-am văzut pe patron însuși stînd la o masă, cu nasul în laptop, dar cu ochii pe angajații săi – ceea ce era un semn bun. Bere ieftină, ceva atmosferă, un grătar decent, ce-ți poți dori mai mult într-o seară de luni? Însă în România lucrurile pornesc bine și cu entuziasm, apoi „se strică” treptat. Interesul patronului se pierde, se șmecherește, își dă seama că „merge și așa”. De-a lungul timpului, după ore acumulate de așteptare a comnezii și a notei de plată, făcînd semne disperate unor fete, mereu altele (job-uri sezoniere „de-o vară”), care încercau orice doar ca să te evite, ne-am jurat de mai multe ori că nu mai călcăm pe acolo. Totuși, am revenit, căci ne era singura cîrciumă de cartier la îndemînă. Am renunțat în momentul în care prețurile le-au atins la un mod nesimțit pe cele din Centrul Vechi. Cu ocazia asta am descoperit că sînt de studiat notele de plată din localurile de pe la noi. De exemplu, aici, vinul (în general clasicele poșirci de Recaș și Murfatlar) a rămas la un preț decent, însă te „încarcă” aparent insesizabil la apa minerală (1, 2 lei în plus pe „sezon”). Apoi, grătarul a rămas și el la același preț, însă e din ce în ce mai „subțire”. În schimb, o porție de cartofi prăjiți a ajuns la fabulosul preț de 7 lei, căci toată lumea își ia din instict cartofi, nu-i așa?  Iar patronul a dispărut și el din peisaj, adică de la masa lui. Acum organizează evenimente ca să atragă și mai mulți clienți – seri de karaoke, de bal mascat etc. Mai bine ar mesteca un pic în oala cu ciorbă ca să vadă într-adevăr ce conține!

Însă astfel de lucruri sînt inerente în România – plătești mult (la terasa cu pricina – 80 de lei, o masă în 2, cu un grătar și o sticlă de vin), primești puțin, te obișnuiești așa. Am o nostalgie, de data asta după ceva trăit, față de cîrciumile de cartier din Bruxelles unde îți comandai minunata lor bere draft  și te lăsau să vii cu cartofii prăjiți și cu aripioarele de pui „de la chișoc”, cu condiția să-ți faci curat pe masă. Dar mai ales localurile de tip familial din Matosinhos, lîngă Porto unde mănînci un orez cu fructe de mare fantastic cu 2 euro, iar mătușa Julia (care gătește, servește, face curat și de toate) îți aduce pe masă exact vinul pe care l-ai băut cu o zi înainte, fiindcă a reținut că ți-a plăcut, fără să știe o boabă engleză. Sîntem departe de aceste realități „de cartier” ale altora. Și n-ar fi nevoie decît de puțin interes și de bunăvoință.         

Iar dacă cunoașteți cîrciumi de cartier autentice, vă rog recomandați-mi-le și voi veni în cartierele voastre!