Puțin mai buni decît este necesar

Am citit de curînd

de R.J. Palacio (apărută la Editura Arthur), un best-seller pentru copii și adolescenți care a generat în S.U.A. o întreagă campanie prin care se promovează bunătatea și empatia. Cartea e în topul preferințelor și al copiilor de la noi cu care am tot discutat în ultima vreme despre cărți. N-a creat un fenomen, dar a devenit un soi de

. În primul rînd, nu e un

, nu are magie, inorogi și vrăjitoare, este un roman realist și, în ultima vreme, cărțile pentru copii de acest gen cîștigă cele mai multe premii, se încurajează ideea ca tinerii să afle și să învețe mai multe despre lumea în care trăiesc, decît să hoinărească aiurea pe tărîmuri imaginare. 

Povestea ar fi cam așa: August, un băiețel de 10 ani care suferă încă de la naștere de o boală genetică rară care i-a deformat chipul și arată „ca un monstru” (așa îl văd ceilalți copii) sau „indiferent ce grozăvie v-ați imagina, probabil că este mai rău” (așa se descrie el însuși) merge pentru prima dată la școală, în clasa a V-a, fiindcă părinții lui au luat decizia de a nu-l mai proteja excesiv (pînă atunci primise educație acasă, de la mama sa) și de a-i da o șansă să se integreze în societate. August se consideră un copil obișnuit, adică „mănîncă înghețată”, „merge cu bicicleta”, „se joacă cu mingea”, însă noii săi colegi, cu mici excepții, nu-l văd deloc așa. (De altfel, August e conștient de faptul că pînă și adulții la primul contact cu el își feresc privirile). Cei mai mulți îl marginalizează din start, ba chiar inventează un joc pe seama lui care se numește Ciuma (oricine îl atinge, chiar și întîmplător, se molipsește de „ciumă”). Alții se poartă drăguț cu el doar pentru că așa le-a cerut directorul la începutul anului școlar și speră că dacă vor îndeplini această sarcină, vor avea note mai bune. Puțini dintre ei „nu judecă un om după chip” (unul dintre mesajele cărții) și îl plac cu adevărat pe August, încercînd să-i fie prieteni. Copiii care au acest curaj sînt la rîndul lor eliminați din grupurile elevilor populari și iată că, din cauza lui August, ia naștere un „război” în toată regula în care se implică și unii părinți care îl „șterg” în Photoshop pe băiețelul diform din pozele de grup ale clasei și susțin că școala nu este una pentru copii cu nevoi speciale. De precizat că e vorba despre o școală americană particulară. Nu mă pot abține să nu mă întreb cum ar fi stat lucrurile dacă povestea s-ar fi petrecut într-o școală de stat din România. După mai multe experiențe, mai bune și mai proaste pentru August, el reușește să-i cîștige pe toți copiii de partea sa, chiar și pe băieții cei duri care la o altercație cu copiii dintr-o altă școală îi iau apărarea. La festivitatea de închidere a anului școlar, e aplaudat la scenă deschisă atît de copii cît și de către părinți și primește o medalie, iar directorul școlii ține un speech „motivațional” despre cît de important este „să fim puțin mai buni decît este necesar”: „Ce lucru simplu, bunătatea. Un lucru atît de simplu… Un cuvînt bun de încurajare spus atunci cînd este nevoie. Un act de prietenie. Un zîmbet în trecere…”. Julian, băiatul cel rău prin definiție care rămăsese ultimul „dușman” a lui August se mută la o altă școală, așa că happy end-ul este desăvîrșit. 

Scris cu nerv, cu replici și situații autentice și cu repere din viața adolescenților de astăzi, romanul e emoționant, dincolo de accentele lui melo. Interesant mai este și faptul că povestea e prezentată din perspective diferite (August, sora lui August, prietenul surorii etc., poate că ar fi contat și perspectiva unui adult) și aici își atinge și un scop hai să-i zicem didactic (copiii învață ce înseamnă schimbarea de perspectivă în narațiune, „uite cine vorbește” etc.). Însă, cartea mi-a dat de gîndit într-o altă privință. Dacă ar fi fost doar un roman realist despre ce însemană „să fii diferit”, despre marginalizare, adaptare și acceptare ar fi fost minunat. Dar, autoarea își propune mai mult de atît. Astfel cartea se încadrează cuminte într-un trend antidiscriminare, corectitudine politică etc. pe care copiii din ziua de azi ar trebui să și-l însușească din fragedă pruncie, nu-i așa? De aceea, pledoaria ei pentru bunătate pare un pic forțată și dintr-odată nerealistă. În încercarea ei, de a delimita clar binele de rău (cu binele care învinge în final, ca în orice basm, însă

nu este totuși un basm, se petrece în viața reală), albul de negru, nuanțele se pierd pe drum. Este posibilă povestea lui August, așa cum e scrisă ea în carte, în viața reală? Din păcate, într-o mică măsură. Pentru că viața reală arată mai degrabă ca în

. Iar destinul unui August real, ar fi mult mai crud și mai dezamăgitor: vor exista mereu copii (dar și adulți) care să-l privească ca pe un „monstru”, să-l discrimineze, să-și bată joc de el și să joace Ciuma pe la spate și nici un speech al vreunui director de școală nu-i va convinge că nu e așa. E adevărat, vor exista și cîțiva, puțini care îi vor fi prieteni și aici nuanțele vor începe să conteze. Dar povestea lui August este posibilă într-o lume ideală, la care cu toții visăm, fără să fim în stare s-o construim cu adevărat, pentru că așa e natura umană. Da, ar fi minunat, însă s-o facă alții, nu noi! Sau hai să ne ascundem în spatele unor concepte precum corectitudinea politică, să băgăm gunoiul sub preș și să ne prefacem că trăim în acea lume ideală în care August va fi acceptat și iubit necondiționat de toată lumea (nu doar de părinții lui, așa cum se întîmplă, de obicei). Și aici se strecoară o mică (sau mare) ipocrizie în cartea lui R.J. Palacio. Și apare o dilemă. Oare cum e mai bine? Să citească copiii această poveste aparent realistă, dar dintr-o lume ideală și, poate, să învețe să fie „puțin mai buni decît este necesar”? Sau să caute alte cărți care să-i prevină din timp asupra lumii reale, necosmetizate, în care trăim, de fapt, ca să știe la ce să se aștepte și să sufere mai puțin cînd este vorba de propriile lor complexe și de (in)toleranța celorlalți?