Exit: Yes/No?
Am regăsit un articol de pe vremea în care nimeni nu juca jocuri online, pentru că nu se inventaseră încă jocurile de tip MMO, nu existau comunități virtuale de gameri, cît despre jocuri pe telefonul mobil, era unul singur și se numea Snake (desigur, cuvîntul
, nu desemna încă un telefon). Textul a fost publicat în
nu foarte demult, acum vreo 10 ani. Nu îndrăznesc să mă gîndesc la ce va fi peste încă 10!
Mai întîi au fost jocurile pentru HC, înregistrate pe casete audio, casetofonul cablat la calculator; drept monitor putea fi folosit și un televizor Sport. Tastai <Load „”>, apăsai Play la cas, cas-ul începea să țiuie și să bîrîie, pe monitor îți apăreau tot felul de dungi și liniuțe trepidante, iar la final, dacă aveai noroc, numele jocului, apoi un intro. Dacă nu aveai noroc, însemna că aveai parte de un „load typing error”, semn că volumul cas-ului nu fusese bine fixat sau că îți făceau figuri cablurile. Te enervai și o luai de la capăt pînă cînd reușeai fără mouse sau joystick să manevrezi, doar din tastatură, o mașinuță pe o pistă de curse, un avion care bombarda un oraș sau vreun personaj Disney într-o aventură în „fantasy land”.
Jocurile pentru HC, apărute la noi în anii ’90 (care acum îmi inspira aceeași nostalgie ca prima Coca-Cola sau primul hotdog), aveau drăgălășenia lor, dar nu puteau da dependență pentru că erau foarte simple și se terminau repede. Țin minte că exista și o revistă dedicată lor care-ți oferea hărți, coduri, soluții. Unul dintre cele mai bune, din seria „adventure games” mi s-a părut Dizzy, un joc în serie, cu o grafică destul de perfomantă pentru HC și cu o poveste de-a dreptul haioasă: erai un ou cu urechi, nas, ochi și mînuțe care trebuia să-și salveze rudele, alte ouă - unchi, nepoți, verișori etc. folosind anumite obiecte culese de pe drum, la momentul și timpul potrivit: cu naiul adormeai șobolanul meloman din fundul fîntînii, cu ulciorul luai apă ca să stingi un foc etc.
Pe vremea cînd printre puștii de gimnaziu a termina Dizzy 5 putea să fie un motiv de laudă, am auzit de primul joc fascinant pentru PC, 486 care-ți, putea umple multe ore din viață, pînă cînd deveneai expert în lupta cu spada și în salturi ca la circ: Prince of Persia. O poveste simplă: prințul trebuia să-și salveze prințesa din ghearele lui Jaffar, parcurgînd mai multe level-uri prin castel și prin cetate, descoperind trape și intrări secrete, luptîndu-se cu gărzile lui Jaffar și toate acestea cu o limită de timp de o oră. Mi-amintesc un telefon pe care l-am dat, pe la două noaptea, lui Ionuț: „Sînt la ultimul nivel, ce fac? Trebuie să mă lupt cu umbra mea, sus pe ziduri. De fiecare dată cînd o lovesc pierd și eu din viață!” „Bagă sabia în teacă și umbra o să dispară!” mi-a zis Ionuț cu o voce adormită. Pe lîngă lupta cu propia-mi umbră, bătălia finală cu Jaffar a fost un mizilic!
După Prince, mi s-a părut că lucrurile au avansat foarte repede, pe măsură ce și pe piața noastră apăreau computere mai performante. Primul shooter de succes - Doom, urmat de Strife, Duke, Quake (nu subestimați acum Quake-ul și nu-l considerați drept banal; nu uitați că acum cîțiva ani erau campionate de Quake în internet-cafe-uri, așa cum sînt azi cele de Counterstrike) apoi jocurile de strategie Starcraft, Age of Empires, Cossacks, Heroes of might and magic.
Abia acum se poate vorbi despre nopți nedormite, deoarece ai și save-uri ca să te întorci de unde ai murit și dacă nu poți trece de o anumită fază mai întîi trîntești mouse-ul, apoi zgudui tastatura și abia după aceea dai telefoane și spui că ești suspendat undeva pe un pod, iar dedesubt e lavă, toți monștrii trag în tine și nu poți găsi „butonul” de ieșire sau întrebi dacă dragonii negrii sînt mai puternici decît păsările phoenix, deși oricum știi că la Heores, dacă-ți faci cît mai repede dragoni negri, restul vine de la sine, deși și ciclopii pot fi puternici atunci cînd sînt numeroși, iar spiritele, chiar dacă sînt cinci sute nu au nici o valoare, le spulberă un dragon negru dintr-o singură suflare cu flăcări și pucioasă.
Nu scriu despre marea dependență de jocuri a puștanilor care-și cheltuie banii dați de părinți pentru cola și hamburgeri la Mc Donald's pe o oră de Counterstrike la vreun Internet Cafe, deoarece acasă li s-a interzis să mai joace. Scriu despre mica dependența a adulților cu multe job-uri și o grămadă de alte treburi pe cap care să se așează la computer ca să tremine un proiect, ca să scrie un articol de presă sau ca să faca contabilitatea firmei și văd lucind în cel mai întepărtat colț al desktop-ului o iconiță cu un avionaș sau cu un călăreț și nu se pot abține să nu apese dublu-click, „măcar zece minute”, „ca să mă relaxez!”, „ca să-mi calmez nervii!”, „ca să mă dezmorțesc puțin!”, „un joc are același efect ca o cafea tare!” etc. Nu contează scuzele pe care ți le găsești și sentimentul de vinovăție pe care îl ai construindu-ți un nou castel și explorînd ținuturi necunoscute bîntuite de demoni sau provocînd un măcel printre trupele de KGB-iști, contează că cele zece minute se pot transforma în cîteva ore și nu-ți dai seama cum trece timpul, apoi cînd vezi că deja e ora cinci dimineața, iar proiectul tău e încă neterminat, te apucă o criză de furie și-ți dezinstalezi toate jocurile din computer... pentru o scurtă perioadă!
Chiar acum mă grăbesc să închei pentru că de pe același desktop mă pîndește Alien vs.Predator 2; poți să fi, pe rînd și om și alien, atmosfera e ca în film, mai e și o muzică de suspans care te scoate din minți, nici nu mai știi unde tragi, tragi și tu cum poți ca să-ți salvezi pielea și la un moment dat dacă vrei să abandonezi, mai ales la un shooter, joc în care trebuie să-ți arăți bărbăția, computerul te întreabă ironic, într-o căsuță de dialog, ceva de genul: ești chiar atît de laș ca să părăsești această aventură?
Și, pentru nostalgici:
