Hoteluri-fantomă sau turismul „de tip Overlook"

Am citit

a lui Stephen King pe la 15 ani şi multă vreme m-a bîntuit imaginea hotelului pustiu din creierii munţilor, care se comportă ca o entitate vie, malefică. La ceva vreme după aceea, am aflat că Overlook există într-o oarecare măsură şi în realitate, este vorba de hotelul istoric Stanley, din Colorado, construit în stil georgian, care are peste 100 de ani şi i-a găzduit de-a lungul vremii pe Theodore Roosevelt, pe împărăteasa şi împăratul Japoniei şi alte personalităţi. Stephen King şi soţia sa şi-au petrecut aici o singură noapte, în 1974, după ce scriitorul a auzit că hotelul ar fi populat de fantome ce deveniseră oaspeţi permanenţi. Era chiar noaptea de final de sezon, a doua zi Overlook urma să se închidă pe toată perioada iernii, iar soţii King au fost singurii turişti din hotel. Aşadar, o singură noapte a fost suficientă ca să inspire una dintre cele mai tari poveşti de groază din toate timpurile. 

Aşa cum era de aşteptat, adevăratul Overlook „trăieşte“ astăzi de pe urma lui

realitatea şi ficţiunea se amestecă în scopuri comerciale, iar vizitatorii dau năvală ca să se întîlnească cu stafiile, mai ales de Halloween, cînd e vîrf de „sezon“. Pentru că americanii (şi nu numai ei) ştiu să valorifice orice, într-un mod inteligent (şi nu kitsch, cum s-a întîmplat la noi cu Dracula), pentru a face turism profitabil. Hoteluri de tip Overlook există şi-n România, chiar dacă nu sînt clădiri istorice, de la începutul secolului trecut. Cele mai multe au fost construite în anii comunismului, acele cuburi sau turnuri cenuşii ce aveau parte de grandoarea epocii şi erau destinate „odihnei şi relaxării“ oamenilor muncii. Sînt pur şi simplu hoteluri încremenite în timp, unde se poate întîmpla orice sau… nimic. Bine „conservate“ şi cu un stil „autentic“ în cele mai mici detalii (de la mobilier pînă la atitudinea angajaţilor), ele au rămas printre ultimele mărturii ale unor vremuri horror. De fiecare dată cînd am petrecut o noapte într-un astfel de hotel, mi-am amintit de Overlook. 

Rătăciţi… în peşteră 

În urmă cu mai bine de zece ani, am locuit trei nopţi, în miez de iarnă, la Hotelul Peştera din munţii Bucegi. L-am căutat de curînd pe Internet: are site, a fost complet renovat şi arată mult mai prietenos decît atunci, aşadar lucrurile s-au schimbat în bine. Însă amintirea stranie a acelei vacanţe e încă vie. Eram două cupluri – unul cu ceva bani, altul aproape fără. Cuplul „bogat“ din care făceam parte a decis să stea la hotel, cel „sărac“ şi-a închiriat o cameră modestă la schit. Pe vremea aceea, hotelul avea ceva prestanţă pe dinafară, deşi aducea pe undeva cu un sanatoriu de TBC, însă părea complet părăsit. Un bărbat între două vîrste stătea de unul singur la tejgheaua din lemn crăpat a recepţiei, aproape pe întuneric, căci făceau economie la curent, şi avea o mină suferindă. Din cînd în cînd se uita pe fereastră ca să vadă dacă mai ninge. Şi pe măsură ce fulgii cădeau necontenit, grijile şi tristeţile lui începeau să se aştearnă şi ele. Probabil că tînjea la primăvară şi la vremuri mai bune. În spatele lui, pe un panou, erau zeci de chei. Chei din acelea grele, ca nişte pietre de rîu, pe care le simţeai în buzunare ca pe o dovadă palpabilă că erai fericitul ocupant al unei camere de hotel. „Alegeţi-o pe care vreţi!“, a oftat el. Am plătit, din păcate, pentru trei nopţi, căci nu ştiam ce ne aşteaptă. Apoi am completat datele, pe acele formulare tipizate din toate hotelurile care se respectă. Şi ne-am tîrît bagajele prin beznă, pe holurile lungi şi umede, fără capăt, cu senzaţia că pătrundem în măruntaiele unui animal mort, degerat de frig. Cînd am ajuns în cameră, ne-am dat seama că numele hotelului era cumva predestinat – din tavan, exact deasupra copiei după Grigorescu – o „ţărăncuţă“ –, atîrna un mic ţurţure. Nici măcar nu picura ca să anunţe o temperatură a dezgheţului. Mocheta grena prinsese o crustă pămîntie. Pe tavanul băii, o grotă mai mică, existau alte formaţiuni calcaroase. Becul era ars. În cameră nu se aprindea decît o veioză, o singură lumină în noapte. Ca lampa de veghe de la căpătîiul unui bolnav. Am dat fuga la recepţioner ca să-i semnalăm neregulile, însă acesta dispăruse ca prin farmec. 

Am descoperit curînd că un alt angajat al hotelului era total absent – fochistul. Nimeni nu catadicsea să încălzească marele animal. Pînă spre seară, am tot verificat caloriferele, sperînd măcar la cîteva grade în plus. În cameră era probabil aceeaşi temperatură ca afară, -10. Ne-am petrecut noaptea într-un frig crîncen, dîrdîind cu toate păturile din dotare pe noi, care erau ţepene şi miroseau a naftalină. Scoteam aburi pe gură. Eram îndrăgostiţi, stăteam îmbrăţişaţi, dar nu ne folosea la nimic. Ţărăncuţa de pe perete ne privea cu o milă inocentă. 

În tot acest timp, hotelul se trezea la viaţă. Trăia. Apa de la closete, inclusiv de la al nostru, se trăgea de una singură, din jumătate în jumătate de oră. Era ca un acces de plîns scurt, cu sughiţuri. La lumina galbenă a veiozei, camera părea să-şi schimbe dimensiunile, să se alungească sau tavanul să coboare. Paturile din camerele vecine, care suportaseră trupurile tuturor vilegiaturiştilor din anii ’70-’89, scîrţîiau şi trosneau extatic. La un moment dat, am auzit şi un zvon de muzică, am crezut că se întorsese recepţionerul. Am coborît pînă la recepţie, dar în hruba lui nu era nimeni. Totul era pustiu, tăcut, dar o tăcere pline de zgomote, de şoapte. Ne-am zis că imaginaţia ne-o luase razna, de la frig. 

A doua zi, am lăsat cheia pe tejgheaua goală şi am plecat. Ne-am înghesuit cu celălalt cuplu, cel „sărac“, în cămăruţa lor de la schit, unde duduia soba cu lemne. Şi ne-am învelit cu plăpumi grele, călugăreşti.  

Spiritele unor sindicalişti 

Cînd eram copil am trecut odată cu trenul pe Valea Oltului şi am văzut pe fereastră hotelurile de la Călimăneşti şi Căciulata, reflexiile lor albe în apele rîului. Am rămas cu gura căscată, de parcă staţiunea mea preferată de vacanţă – Neptun – s-ar fi mutat aici, într-un alt peisaj. Acum, cînd merg cu maşina pe Valea Oltului, mă uit cu o curiozitate clinică la aceleaşi hoteluri, ceva mai părăginite, totuşi la fel ca atunci. Le studiez ferestrele şi balcoanele, străduindu-mă să descopăr o perdea dată la o parte, un prosop întins la uscat, vreo cutie cu lapte uitată pe pervaz, o urmă cît de mică a vieţuirii în interioarele lor. De cele mai multe ori nu găsesc nici un indiciu. Toate aceste hoteluri pustii, încremenite într-o veşnică aşteptare – a oamenilor, a bucuriei pe care o imprimă starea de vacanţă chiar şi celor mai hîde clădiri –, îmi creează o senzaţie acută de singurătate şi de sfîrşit de lume. Trec prin Călimăneşti cu un nod în gît. Văd uneori pe stradă grupuri de oameni în vîrstă, care mimează relaxarea, mergînd la pas, respirînd profund, mutîndu-şi trupurile din loc în loc, fără rost. 

Acum cîţiva ani, pe la mijlocul lui martie, am ajuns aproape întîmplător la Băile Herculane, într-o călătorie „de plăcere“. În Bucureşti erau 0 grade şi zloată, mormanele de zăpadă murdară încă zăceau pe marginea trotuarelor, la Herculane era însă primăvară în toată regula. Mi s-a părut că am nimerit într-o altă ţară, mai la sud, cu o altă climă. Totul era verde şi înflorit, aproape că puteai auzi vegetaţia cum îşi înghite seva, ca în liniştea caldă şi umedă a unei sere.

Pentru că nu ştiam nimic despre staţiune, decît că era lăsată în paragină, ne-am îndreptat spre cel mai impunător hotel, Dacia, fostul hotel al sindicatelor. Dar şi cu dorinţa secretă de a trăi o nouă experienţă „socialistă“. Dacia e un mastodont cu peste 500 de camere şi cu o bază de tratament, care nu ne interesa. Să ne înţelegem, preţurile pentru o noapte în astfel de hoteluri defuncte nu sînt deloc mici, aşa cum ar trebui să fie. Pentru o întoarcere în timp plăteşti 150-300 de lei, deşi n-ar merita mai mult de 50. Doar dacă „reconstituirea“ ar fi completă. 

De data aceasta, hotelul nu era complet pustiu. Se mai cazase aici un grup de elevi de-a XII-a din Severin, care îşi făceau banchetul oarecum în avans, fără profesori. Şi tot în avans se chercheliseră încă din tren, acolo unde îi întîlniserăm. 

Hotelul e impresionant prin dimensiunile lui, ca să încapă aici cît mai mulţi sindicalişti, cu mic, cu mare şi cu cîte o jumătate de casă adusă cu ei, în bagaje. L-aş transforma într-un muzeu al sindicatelor comuniste româneşti – secţiunea „timp liber“. Cînd am ajuns noi, era păzit cu străşnicie de o haită de cîini vagabonzi, unii dintre ei nişte corcituri destul de reuşite, o dovadă că turiştii trecuseră totuşi pe aici. Mulţi „locuiau“ chiar pe treptele hotelului sau în dependinţe. De altfel, Dacia (co)există într-o deplină simbioză cu natura din jur. Balustradele înmuguresc, pe balcoane poţi găsi cuiburi de păsări. 

Am ocupat o cameră de la etajul 10, cu un duş curgător din anii ’80, scaune dezmembrate, paturi tari, mochetă găurită de mucuri de ţigară. Şi pentru că banchetul se desfăşura chiar pe palierul nostru, seara am avut parte de o atmosferă de cămin studenţesc. Cu uşi trîntite, dans pe holuri şi săruturi pasionale surprinse în lifturile arhaice, atunci cînd uşile se deschid din propria lor voinţă. Au urmat ţipetele unor certuri şi o despărţire, care s-a lăsat cu plînsete pînă spre dimineaţă. Am trăit pe viu

cel „modern“, de la începutul anilor ’90, unde în atmosfera socialistă se strecuraseră deja beţiile, distracţia „occidentală“, ceva nuditate şi sex. Mă gîndeam la spiritele sindicaliştilor din alte vremuri – acei oameni cuminţi care se cazau la Dacia pentru „odihnă şi tratament“ şi nu se culcau seara mai tîrziu de ora 10 – cum privesc ele cu reproş din trecut, prin uşile întredeschise ale camerelor lor, petrecerea deşănţată de acum.  

Ce seară minunată! 

Fiecare oraş „de provincie“ se mîndrea cu cîte un mare hotel. Hotelul „central“, un reper topografic, vizavi de Primărie sau lîngă Miliţie, locul unde se cazau oamenii muncii sosiţi „în delegaţie“, unde veneau oamenii de ştiinţă pentru conferinţe, unde uneori mai nimereau şi poeţii la vreun centenar. Hotelul care era pregătit să adăpostească peste 300 de suflete, cu angajaţi în uniforme alb şi negru, cu recepţioneri care puteau să-ţi livreze şi cîte un pachet de Kent pe sub mînă, cu un restaurant unde cînta o formaţie de muzică uşoară, „cu voce şi clape“, unde puteai să întîrzii la cîte un şpriţ (bine răcit în frapieră) pînă spre miezul nopţii, iar ceafa de porc cu cartofi prăjiţi nu mai era o raritate, ci o misiune îndeplinită. 

Cele mai multe dintre aceste hoteluri sînt încă în picioare, neschimbate, cu mici îmbunătăţiri, aproape insesizabile. Bastioane ale acelui socialism lejer,

au supravieţuit miraculos în timp. Un astfel de hotel este Hotelul Moldova din Iaşi – un turn de culoare gri, cu un acoperiş înţesat de antene de tipul antenelor colective de pe blocurile din cartiere (la ce or mai folosi acum, cînd există cablu şi wi-fi?), cu o minunată privelişte asupra turlelor Bisericii Sf. Nicolae Domnesc, a mall-ului Palas şi a unei fîntîni arteziene ce seamănă cu un pisoar. Aproape nicăieri n-am întîlnit o îmbinare mai abruptă între trecut şi prezent ca în Iaşi, care îţi dă senzaţia de improvizaţie şi de „modernizare“ neterminată, abandonată pe la jumătate. Tocmai din această cauză, urîtul iese şi mai mult în evidenţă. De pildă, băile din camerele de la „Moldova“ arată bine, aproape strălucesc, în timp ce pe măsuţă tronează arhaicul televizor cu tub. Mai lipseşte doar milieul. 

La Hotelul Cetate din Alba Iulia, încercările de

sînt şi mai palide. Există două lifturi, clasicele cuşti argintii care se strică pe rînd, cînd unul, cînd altul, şi nu se grăbeşte nimeni să le repare. Dacă ai ghinion, nu mai merge nici unul şi eşti nevoit să urci pe o scară de serviciu, luminată de becuri chioare, cu o atmosferă de buncăr. Cînd în hotel sînt cazaţi maximum douăzeci de turişti, totul pare să funcţioneze cumva, din inerţie. Cînd numărul acestora creşte subit, angajaţii par depăşiţi de situaţie şi devin ursuzi, ca şi cum toţi ar avea treabă în altă parte, iar turiştii le-ar strica lor socotelile. Le-am auzit pe două cameriste vorbind între ele, cu vocea aceea tărăgănată de Ardeal şi suspinînd, în timp ce înfăşau perne: „Stai, că acum mai e cum mai e, dar să vezi cum o să fie de mîine, cînd vine tîrgul de carte!“ 

Restaurantul (unde se mănîncă excelent, de altfel) pare mereu pregătit pentru nuntă, acel „lux“ scrobit, orbitor. Te simţi ca un musafir nepoftit, te aşezi pe un colţ de scaun, te uiţi la grupurile de localnici, oameni cu stare probabil, care vin aici din cînd în cînd de plăcere, ca să mănînce un muşchi de vită sau un peşte, o experienţă „specială“. Le place şi decorul kitsch, îi surprinzi privind în jur, admirativ, mesele cu şervete albe, oglinzile cu rame aurite, candelabrele „de cristal“. De cîţiva ani, în fiecare seară cîntă live acelaşi cîntăreţ mediocru, melodii din anii ’80. Hit-ul Hotelului Cetate – „Ce seară minunată!“ (Ion Suruceanu) a devenit hit-ul oraşului. Îi auzi pe oameni fredonînd pe stradă: „Ce seară minunată, / Mai spune-mi, iubito, o dată. / Mai spune-mi că eşti frumoasă / Şi că-mi vei fi mireasă“, de parcă tocmai s-ar fi teleportat dintr-un alt timp şi nu înţelegi de unde li se trage. Apoi, te lămureşti – cu toţii s-au perindat cel puţin o singură dată, într-o seară, pe la restaurantul Cetate, ca să mănînce un muşchi de vită sau un peşte.  

În final, amintindu-mi de Hotelul Stanley din Colorado, nu pot să nu mă întreb de ce aceste locuri care s-au conservat de la sine şi fără eforturile nimănui nu sînt cu adevărat puse în valoare şi vîndute pe post de pachete turistice turiştilor străini care îşi doresc să trăiască în România o nostalgică experienţă comunistă autentică. S-ar putea cîştiga bani frumoşi.