Shakespeare, Zola, absintul... & Co

Pentru că tot am vorbit de librării, de locuri de citit, de cărți și de cititori, am regăsit un articol mai vechi, publicat în Dilemateca:

În căutarea unui loc de citit din Paris care să aibă o istorie şi o poveste, am vrut să merg la o ţintă sigură: librăria Shakespeare & Co. Ştiam despre ea din România. Aici avea o oareşce faimă și prin faptul că proprietarii ei sînt dispuşi să-i găzduiască pe gratis pe acei scriitori mai mult sau mai puţin anonimi din lumea întreagă care nu au bani, însă îşi doresc să scrie la Paris, în speranţa că oraşul le va dărui măcar o părticică din suflul său creator. Aşadar, îmi închipuiam la modul idilic cum seara, după ce uşile librăriei se închid şi se trag obloanele, cîteva paturi sînt întinse printre rafturile cu cărţi, pe ele stau scriitorii într-o rînă, împart cîte o sticlă cu vin, tot din partea casei şi pentru a le asigura inspiraţia atît de necesară, povestesc pînă tîrziu în noapte despre noile lor romane şi despre necazurile vieţii de scriitor, în general. O atmosferă boemă posibilă şi poate că chiar aşa se şi întîmplă, dar...

Shakespeare & Co se află pe rue de la Bucherie, chiar vizavi de Notre Dame, adică acolo unde turiştii americani se întîlnesc cu cei japonezi şi îşi fac reciproc fotografii de familie. La doi paşi sînt cîrciumile din Cartierul Latin care se înşiruie una lînga alta pe cîteva dintre cele mai comerciale străzi din Paris. Aici se reinventează conceptul de happy hour, găseşti bere la doar patru euro şi poţi vedea turişti englezi clătinîndu-se ca la ei acasă atunci cînd barurile se închid prea devreme, căci autorităţile vor să ferească populaţia de vicii. Librăria, „un centru parizian de creativitate şi inteligenţă” , aşa cum scrie pe site, se încadrează mai mult sau mai puţin în acest spaţiu. Oricum, profită din plin de vadul pe care îl are. E cochetă, fermecătoare. Îşi păstrează în cele mai mici detalii look-ul său din 1951, atunci cînd şi-a deschis pentru prima dată porţile, fasonul din timpurile cînd Henry Miller a descris-o ca pe a wonderland of books. Perfecţiunea sa „lucrată” e comparabilă cu cea a tuturor locurilor din Montmatre sau din alte zone turistice. Îţi ia ochii şi nu-ţi mai rămîne timp să te gîndeşti la ce este sau nu autentic. Şi, desigur, e plină de muşterii. Oameni care în doar două zile au învăţat să spună pardon! cu accent franţuzesc scotocesc printre rafturi, se apleacă pentru a vedea mai bine cărţile înghesuite pe jos, în cutii, răsfoiesc, scot exclamaţii, cumpără.

Una dintre „gazde”, o englezoaică, nu prea pare dispusă să-mi răspundă la întrebări. Îşi vede de clienţii ei. E normal, îmi zic. Este mult mai important să vîndă, decît să facă reclamă unei librării care deja nu mai are nevoie de aşa ceva. Îmi dă cîteva informaţii, cu zgîrcenie. Ce cărţi se vînd cel mai bine? Toate cărţile. Care sînt preţurile? De la cîţiva euro la cîteva mii. Cine sînt clienţii? Parizieni şi turişti. Cum e cu scriitorii? Pe ce criterii îi alegeţi pentru a-i sponsoriza? După intuiţie. Acestea fiind spuse, mă pasează unei colege care, cu un zîmbet artificial, îmi zice că tocmai intră într-un important meeting şi că să vin a doua zi. Dar pînă atunci, neapărat să vizitez sala de lectură...

Sala de lectură e o încăpere de vreo şaisprezece metri pătraţi, la etaj. Ca să ajungi aici, urci pe o scară îngustă din lemn şi descoperi un colţ „amenajat” pentru un posibil scriitor. Un soi de nişă unde se găseşte o măsuţă, cu o maşină de scris antică din care iese o coală de hîrtie, cu un început de text abandonat. Întreg aranjamentul pare studiat, dar îţi captează pentru un moment atenţia. În bibliotecă, două turiste nu citesc nimic, doar îşi odihnesc picioarele pe băncile din lemn. Vorbesc în şoaptă ca să nu-l deranjeze pe bărbatul care scrie. Stă la un birou, în dreptul ferestrei, în contre-jour, aşa că nu-l văd prea bine. Are în jur de 40 de ani şi umple cu frenezie un carneţel. Îmi dau seama că scrisul de mînă poate fi în zilele noastre extrem de şic. În rest, scriitorul pare un figurant, apariţie de plan doi, într-un film cu nuanţe intelectualiste.

Plec fără să mă supăr pe „afacerea” Shakespeare & Co din zilele noastre (iar la plecare o zăresc prin geam pe a doua englezoaică, hlizindu-se cu doi tineri la meeting-ul lor), căci Parisul îmi oferă la tot pasul locuri de citit mai mult sau mai puţin convenţionale. Pe malul Senei, un puşti citeşte şi bea la răstimpuri dintr-o sticlă de bere la un litru. La biblioteca de la centrul Pompidou e o coadă decentă. Cititorii nu se înghesuie, doar aşteaptă privind strada, aşa cum s-au obişnuit probabil să o facă de multă vreme. În faţa mea, e o femeie care vorbeşte singură. La un moment dat, îmi cere să-i dau dreptate. O aprob, deşi nu înţeleg prea bine ce spune. Metroul este o inedită sală de lectură underground. Se citesc cărţi, în timp ce se răsucesc ţigări care se vor fuma mai tîrziu, afară. Călătoriile durează suficient de mult pentru a termina cel puţin un capitol.

Cele mai relaxate lecturi sînt însă cele din parcuri. Exclud cititul hărţilor pe faţă de pe dos din Jardin des Tuileries. În Jardin du Luxembourg, mai ales în pauza de prînz, oamenii stau întinşi pe şezlonguri, la soare sau la umbra palmierilor cărora le merge suspect de bine aici, poartă conversaţii lejere, mănîncă din caserole, hrănesc raţele de pe lac şi citesc. Se citeşte în cuplu, cu schimb de impresii sau în grup. Se citeşte de unul singur, cu reprize de moţăială printre rînduri. Într-un parc miniscul de pe lîngă Palais de la Decouverte, descoperit întîmplător (cobori cîteva trepte şi ajungi într-o mică oază, cu o vegetaţie luxuriantă,  o cascadă, un lac de buzunar populat de peşti mari, roşii, aproape fosforescenţi) am găsit pe o bancă o carte. Abandonată sau uitată. Lîngă bancă era o sticlă de şampanie goală, cu un pahar din sticlă întors invers pe gîtul sticlei. Cartea era L’assommoir a lui Emile Zola, din colecţia Penguin Classics şi avea o dedicaţie pe prima pagină: To Francoise, on 16th May 1971, on her leaving England for Paris. Love, Alastair. Am încropit imediat în minte un scurt scenariu care să se petreacă în 1971, cu şapte ani înainte de a mă naşte şi am găsit şi motivul pentru care sărmanul Alastair înnebunit deja de dorul de Francoise înainte ca ea să plece definitiv la Paris, a ales tocmai această carte pentru a i-o dărui. Pe copertă era un detaliu din L’Absinthe a lui Edgar Degas.