Tema săptămînii

La fel ca ţărişoara noastră, simt şi eu nevoia de o schimbare. După şaişpe ani de tăcere politicoasă, gînduri „rebele“ adolescentine şi alte frămîntări specifice vîrstei, vă scriu acum această scrisoare, pentru a-mi regăsi motivaţia asumării a ceea ce sînt(em).

Nu v-am spus niciodată mama şi tata, dar asta n-a fost pentru mine o depreciere a unui construct prin simpla lui redenumire, ba chiar din contră, a fost un mod prin care m-am apropiat mult mai uşor de voi. Şi simplul fapt că aţi acceptat nu a însemnat decît că aţi ştiut cum să vă plasaţi în raportul viitor al relaţiei noastre.

Simt nevoia să vă vorbesc, aşa cum făceam odinioară, cînd ne strîngeam în camera mare, după ce vedeam un episod din Star Trek, aşteptat atît de mult de mami, şi desenele Disney, aşteptate cu nerăbdare de mine şi de Cezara. Ne spuneaţi atunci că sîntem niste răsfăţate că avem şansa să ne uităm în fiecare zi la desene.

Ideologia noilor forme de familie consideră că adulţii trebuie să trăiască pentru ei înşişi, nu doar pentru copiii şi neamurile lor. Discursul privind formele alternative de familie a fost la început entuziast, estimînd optimist şansele lor de adaptare şi funcţionare în societatea contemporană.

Familia tradiţională (cu referinţa idealizată a familiei extinse) reprezenta o instituţie conservatoare, o comunitate închisă, în care valorile erau puternic modelate de religie, iar normele rigide menţineau o puternică stabilitate şi loialitatea membrilor, spiritul de clan fiind mai presus de interesul propriu.

Familia este cea mai veche formă de organizare a oamenilor pe bază de naştere, căsătorie, adopţie şi trai în comun (înrudire, creşterea copiilor etc.). Familia nucleară e compusă din soţi, copii, părinţi, fraţi şi surori. Familia extinsă poate cuprinde bunicii, unchii şi mătuşile, verii, nepoţii şi nepoatele, cumnaţii şi cumnatele.

Secularizarea societăţii contemporane tinde să impună în conştiinţa omului contemporan desacralizat prima perspectivă. Drama este că familia se reduce, de multe ori, la un simplu angajament fără valenţe morale şi fără elementele tradiţionale creştine.

Ca în balada „Mioriţa“, ne naştem, ne căsătorim şi murim. Căci vrem, nu vrem, aşa face toată lumea, acesta este ciclul vieţii, aşa ne-a fost dat, şi aia e. Dar stai puţin, dacă naşterea şi moartea sînt aspecte care ţin mai puţin de alegerile şi de judecata noastră critică, cum rămîne cu căsătoria?

Aud de regulă aberaţii cînd sînt brusc somat să dau explicaţii despre ce e cu familiile astea ale voastre, aşa, mai homosexuale. De regulă, întrebarea e completamente retorică, cel care o pune are convingeri de nedislocat: nu vă arde decît de sex, fir-ar voi să fiţi, sînteţi funciarmente incapabili să vă ataşaţi de cineva cu care să întemeiaţi familie.

Din experienţa personală, atunci cînd la şcoală am fost pus să-mi desenez familia, realizarea desenului meu a durat mult mai mult, nu pentru că aş fi desenat mai lent sau pentru că aş fi fost mai nepriceput, ci pentru că familia mea era mult mai numeroasă.

Ca antropolog interesat de studiul relaţiilor de rudenie, pot să înţeleg atracţia superficială a găselniţei electorale. Într-o societate postţărănească, aşa cum o numeşte Vintilă Mihăilescu, trecută prin trei transformări radicale ale structurii sociale în ultimul secol, rudenia este relaţia socială fundamentală din punct de vedere moral şi practic.

Subiect de o actualitate permanentă prin dimensiunile sale sociale şi culturale, familia, alături de valorile şi modelele generate de aceasta şi inculcate prin transfer societăţii înseşi, reprezintă, pentru spaţiul arabo-islamic, miezul în jurul căruia creşte fructul social.

Modelul familiei tradiţionale nucleare (soţ, soţie, copii) este în declin, în Marea Britanie, cu unele voci prezicînd că, pînă în anul 2020, vor exista mai multe persoane singure decît căsătorite. Marea Britanie ar deţine recordul european al divorţurilor: din trei căsătorii, două se destramă.

În ultimii patru ani, în familiile din România au avut loc peste 16.000 de acte de violenţă. Numărul acesta reprezintă doar plîngerile la Poliţie pentru infracţiunea de lovire; în realitate – estimează activiştii – doar 25% dintre aceste incidente sînt reclamate.

Declară la Poliţie tot ceea ce ai văzut şi ai auzit. Dacă eşti chemat(ă) ca martor în instanţă, susţine-ţi declaraţiile şi prezintă-te de fiecare dată cînd eşti citat(ă). E posibil să fii singurul/singura care o poate ajuta să dovedească incidentul violent.

Ideea că violenţa în familie este o problemă de pus în cîrca victimei are rădăcini adînci în mentalitatea românilor („Muierea nebătută e ca moara neferecată“). Violenţa e parte din cotidian încă de la ritualurile de măritiş: „Plînge, plînge, tu lucrează / Că bîta-i pe cui în casă / Îi sucită şi julită, pentru tine-i pregătită.“

Letiţia are 30 de ani, lucrează în comunicare şi e căsătorită. Tatăl a lovit-o din copilărie şi pînă în liceu. La 11 ani de cînd a ieşit pe uşa casei părinteşti şi a tăiat orice legătură cu tatăl, Letiţia încă are o teamă instinctivă de bărbaţi. A învăţat să o controleze cu ajutorul terapiei.

În România, legea foloseşte sintagma de „violenţă în familie“, care descrie doar o parte a problemei mai largi. În legislaţia europeană, se foloseşte termenul de violenţă de gen, care şi forme de violenţă din partea unui agresor din afara familiei, inclusiv în cupluri de tineri, care nu au stabilit relaţii similare familiei.

Primul incident violent experimentat în relaţia de cuplu apare în jurul vîrstei de 16 ani şi studiile arată că adolescenţii din România nu recunosc abuzul emoţional sau violenţa online. Violenţa în familie nu poate fi stopată fără educarea copiilor şi a adolescenţilor într-o cultură cu zero toleranţă faţă de acest fenomen.

● „Mi-am lovit iubita din dragoste, pentru a nu mai face ce nu trebuie.“ (16 ani)  ● „Dacă m-ar lovi iubitul, i-aş spune că nu sîntem în junglă şi m-aş despărţi de el.“ (15 ani)

Am găsit, acum o lună, pe o pagină de Facebook despre handbal feminin, o ştire cu acest titlu „DRAMĂ: Handbalistă ucisă din dragoste cu sălbăticiune“. M-am întrebat atunci, nu doar ca reporter, ci ca cititor, ce înseamnă pentru alţi oameni „să ucizi din dragoste?“.

Pentru Europa, pentru NATO, mai ales, capacitatea de a apăra teritoriul unui stat membru e o chestiune critică. Dacă eşuează, credibilitatea întregului sistem se prăbuşeşte. Unul dintre motivele pentru care am aderat e tocmai protejarea graniţelor de stat.

De fapt, Putin/Rusia se ghidează după principul „dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră“. Ori stai în genunchi, ori îţi facem probleme. Vezi cazul Ucraina: „Dacă vreţi UE, atunci noi vom porni un război şi nu veţi fi deloc fericiţi.“

Argumentul dominant în SUA, ca şi în Europa, e că Putin nu e totuna cu Hitler. Se crede, de asemenea, că, dacă i se oferă ceea ce îşi doreşte, se pot preveni eventuale conflicte armate. În acelaşi timp, sancţiunile economice împotriva Rusiei au efect şi, pe termen lung, Putin tot va trebui să cedeze pentru a scăpa de ele.

Războiul purtat astăzi de Rusia, în Ucraina, a înlăturat deja multe măşti şi false concepte, unul dintre ele fiind dulcea iluzie că în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, „Occidentul a cîştigat Războiul Rece“. Se dovedeşte acum că, în tot acest timp, n-am asistat decît la dezarmarea unei singure părţi.

Aşa-numita europenizare „eşuată“ din Balcani s-a bazat pe un set de aşteptări nerealiste pe care toţi actorii implicaţi şi le-au făcut în privinţa rolului de „panaceu“ al UE, privind reconstrucţia unei regiuni profund fragmentate şi încă în căutare de repere politice stabile.

"Omul european trebuie să fie unic, adică să încerce să-şi caute propriile adevăruri, cele mai in-comunicabile şi cele mai secrete – dar cele care pot fi împărtăşite. Omul european trebuie să fie capabil să creeze o comunitate la fel de deschisă precum, de pildă, spectatorii unui concert care ascultă aceeaşi muzică, avînd însă fiecare reacţii diferite."

"Piaţa serviciilor din România este o piaţă extrem de amplă, care implică numeroase domenii de activitate. Însă se constată că operatorii economici au interes din ce în ce mai mare în a respecta drepturile fundamentale şi esenţiale ale consumatorilor."

După ce îţi iei un apartament, urmează să-l zugraveşti şi să-i refaci instalaţiile sanitare. După ce s-au spart pereţi şi s-a dat jos tencuiala veche, casa arată descurajant. Mai e multă treabă. Aici intervin Casian – zugrav, cu două facultăţi începute şi neterminate, şi Tibor – instalator cu experienţă.

Cred că mai bine o ţineam acasă pe mama. Am sentimentul că i-am luat cîteva luni din viaţă, aducînd-o la spital şi supunînd-o acelui supliciu. A fost chinul ei, în primul rînd, şi al meu, martor neputincios şi neîmpăcat.

Alexandru Ghimis, elev în clasa a XI-a la Colegiul Tehnic Media, spune că şi el e naţionalist, însă ar vota doar cu cineva ca Vlad Ţepeş. Ponta foloseşte „marea unire“ ca să se promoveze şi să atragă voturi – spune el. „Tot timpul la alegeri e frumos. După aia e urît.“

Toţi românii trăind în străinătate au rude şi prieteni în ţară. Între cei plecaţi şi cei rămaşi există un permanent schimb de păreri. Cred că din aceste numeroase dialoguri s-au înfiripat atît opinia că diaspora, într-o proporţie covîrşitoare, a ţinut cu Băsescu, cît şi urmaşa ei, că diaspora ţine acum cu Iohannis ori Macovei.