Toată lumea din familia noastră
În ultimii patru ani, în familiile din România au avut loc peste 16.000 de acte de violenţă. Numărul acesta reprezintă doar plîngerile la Poliţie pentru infracţiunea de lovire; în realitate – estimează activiştii – doar 25% dintre aceste incidente sînt reclamate. Peste 800 de oameni şi-au pierdut viaţa ca urmare a violenţei în familie în perioada 2009-2011. Aproape jumătate dintre noi cunoaştem cazuri de violenţă în familie, dar cutuma socială ne-a spus să nu ne băgăm şi să nu vorbim despre asta.
Anul trecut, instanţele din România au primit aproape 2500 de cereri de ordine de protecţie (91% aparţinînd femeilor), din care au fost admise puţin peste 1000, cele mai multe în Bucureşti, Bacău şi Vaslui. Durata medie la nivel naţional pentru soluţionarea unei cereri este de 33 de zile. În octombrie 2013, în România funcţionau 26 de centre de primire în regim de urgenţă şi 15 centre de recuperare, cu o capacitate de 590 de paturi. 14 judeţe din ţară nu aveau nici un astfel de adăpost pentru victimele violenţei în familie.
75% dintre români cred că o femeie bătută poate să se despartă oricînd de soţul ei, deşi serviciile sociale disponibile pentru astfel de cazuri sînt de multe ori la distanţă de sute de kilometri. 21% dintre noi credem că, dacă ne-am afla într-o situaţie de violenţă în familie, nu ar trebui să intervină nimeni pentru rezolvarea situaţiei.
Sub influenţa acestor cifre, am pornit la drum, la începutul verii, cu planul de a scrie 14 poveşti despre 14 femei care n-au supravieţuit violenţei în familie. Pe măsură ce discutam ideea asta cu activişti şi profesionişti în domeniu, ne-am dat seama că nu este suficient, că nuanţele fenomenului vin în zeci de tonuri de gri şi că ar fi nedrept să le ignorăm.
Violenţa în familie, care nu înseamnă doar abuz fizic, este atît de răspîndită încît uneori o considerăm banală. Nu este nici banală, nici normală. Este despre familii care se destramă, parteneri care suferă şi copii care rămîn cu traume. Despre un sistem social fragil, cu arme de protecţie şi justiţie încă şubrede, care nu pot reprezenta un scut de apărare.
Ne-am lărgit paleta şi ne-am hotărît ca, în trei luni, să acoperim violenţa fizică, verbal, psihologică şi economică. Să căutăm bărbaţi agresaţi, pentru că şi ei există, chiar dacă într-un procent mult mai mic. Să vedem cum arată viaţa într-un adăpost pentru victimele violenţei în familie. Ce înseamnă să fii copilul lovit sau agresat verbal de mama sau de tata şi ce urme lasă o astfel de copilărie. Cum ajunge o victimă să se apere tot cu violenţă? Cum arată fenomenul din perspectiva asistenţilor sociali, a Poliţiei, a coordonatorilor de adăpost? Ce faci după ce pleci? Cum scapi cînd partenerul te hărţuieşte prin SMS-uri sau te ameninţă cu moartea? Cum obţii un ordin de protecţie? Cum faci să întreţii o casă nouă şi să-ţi plăteşti şi un avocat pentru divorţ? Cum ceri ajutorul unor străini cînd nimeni din familie nu te poate ajuta? Ce viitor vor avea copiii tăi?
Cele 12 poveşti pe care le-am scris, informaţiile din Dosarul de săptămîna aceasta şi cele de pe site-ul violenta.decatorevista.ro sînt un prim răspuns. Împreună, materialele ne arată cum ne construim familiile în România, cum iertăm şi mergem mai departe şi cum ar trebui să ne purtăm ca cetăţeni. Vom continua să documentăm online problema violenţei în familie şi, dacă aveţi o întîmplare asemănătoare în familia sau în relaţia voastră şi vreţi să o împărtăşiţi, vă invităm să intraţi pe violenta.decatorevista.ro, la rubrica „Toată Lumea din Familia Ta“, şi să o povestiţi în scris, pentru ca alţii să înveţe din ea sau să afle că nu sînt singuri.
Singurătatea, ruşinea şi frica sînt unele dintre cele mai puternice şi mai ascunse motive care nu te lasă să vezi vreo ieşire din cercul violenţei. Aşa cum cele mai dese întrebări pe care le pun oamenii care nu au experimentat niciodată o astfel de situaţie sînt: „De ce nu pleacă?“ şi „De ce nu cere ajutorul?“
Aproape toate victimele cu care am stat de vorbă pentru a documenta aceste texte ne-au spus că nu ştiau că există servicii şi soluţii pentru ele, sau că le era ruşine să recunoască în faţa unor străini cu ce se confruntă. Multe nu le spuseseră prietenilor, vecinilor sau părinţilor că erau victimele violenţei. Se ascundeau de ruşine şi sufereau şi mai tare de fiecare dată cînd ţipetele, loviturile sau umilinţele se întîmplau în public. Nu concepeau să plece pentru că fuseseră ameninţate cu moartea, pentru că se temeau că o să-şi piardă copiii, pentru că toate scenariile pe care şi le făceau în minte erau scrise după parametrii în care agresorii le învăţaseră să gîndească, în ani de abuz repetat.
Cînd ajungi să crezi că nu eşti bun(ă) de nimic, că nu eşti în stare să te descurci, că meriţi să fii înjurat(ă), lovit(ă), umilit(ă), cînd ţi s-a răpit şi ultima fărîmă de independenţă şi trebuie să te rogi de agresor pentru bani de pîine, nu te gîndeşti cum să faci să pleci, ci cum să supravieţuieşti. Cum să nu mai declanşezi valul de violenţă, cum să te porţi bine ca totul să fie bine. Este uşor să întrebi de ce victimele suportă, de ce îşi pun şi copiii să treacă prin asta, de ce îşi ascund rănile. Cînd societatea va învăţa să asculte victimele violenţei în familie fără să le judece şi să le dea curaj că pot ieşi singure din cubul care pare fără ieşire, vor cere ajutorul şi vor pleca. Aşa cum au făcut-o multe dintre personajele principale ale poveştilor pe care le veţi citi. 75% dintre victimele violenţei în familie din România încă tac.
Decât o Revistă.
